Ce este omul, ca să-ţi pese atât de mult de el, ca să iei seama la el, să-l cercetezi în toate dimineţile și să-l încerci în toate clipele?” (Iov 7:17,18)

Ce este omul?” e o întrebare filosofică, așa cum ni se spune în diverse manuale de filosofie; însă conjuncturile vieţii în care ne vine în minte, spontan, această întrebare nu par a avea mare legătură cu cadrele teoretice, intelectuale, cu citatele celebre, ci cu mirarea, cu consternarea sau chiar cu groaza faţă de ceva ce face, la un moment dat, un om, un coleg de umanitate de-al nostru, și nu l-am fi crezut, totuși, în stare… Un asemenea om a fost Willi Herold, care s-a născut la 11 septembrie 1925 și a murit la 14 noiembrie 1946, în Germania.

Omul între latenţă și manifestare

Filmul Căpitanul (Der Hauptmann), realizat în 2017, într-o coproducţie Germania, Franţa, Polonia, China[1], redă cu mijloace artistice, în alb-negru, o poveste reală, de la sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial. Era în Germania nazistă ce se destrăma treptat, sub asaltul trupelor aliate, pierzând războiul. Povestea a fost reconstituită, inclusiv în datele și în dialogurile esenţiale, după documentele rămase în arhivele militare și judiciare. Există și o poză a adevăratului Willi Herold, interpretat magistral de tânărul actor german Max Hubacher.

Precizez acestea de la început, pentru că am cunoștinţă de reacţia multora dintre noi, atunci când aflăm din presă despre grozăviile inimaginabile comise de cineva, de a dori să vedem cum arăta acel cineva; de parcă figura unui om ar putea să ofere ceva semne distinctive, prevestitoare sau chiar prevenitoare cu privire la grozăviile de care era capabil, deși nimeni nu ar fi bănuit. Când i se publică poza, ni se spune ceva de tipul: „Iată monstrul cu chip de om!”; și totuși, noi observăm doar un chip de om, nu observăm nimic ieșit din comun.

Tocmai acest „comun” produce groaza, ideea că un oarecare, un om care seamănă cu vecinul de palier, cu colegul de serviciu, cu un văr sau chiar cu noi înșine, a fost capabil de o asemenea atrocitate. Ne-am fi așteptat să aibă o privire sfredelitoare ca a lui Rasputin sau vreo diformitate care să-l fi tarat și deraiat de la umanizare, ca în tipologiile pseudoștiinţifice de criminali înnăscuţi ale criminologului din secolul al XIX-lea Cesare Lombroso.[2]

În continuarea acestor reflecţii, ajungem să ne întrebăm cât de adânc „zăceau” acele tendinţe criminale, acele pulsiuni ascunse, latente, dacă respectivul om le conștientiza sau nu, dacă avea discernământ sau nu, dacă se lupta cu ele sau nu, dacă le-a regretat sau nu… Ne este greu să acceptăm că suntem colegi de regn uman cu acea persoană.

Această situaţie ilustrează o disonanţă cognitivă: suntem nevoiţi să ne confruntăm cu niște date noi, imprevizibile despre ceva sau cineva și, luându-le în seamă, să ne modificăm opinia comodă, neproblematică, plină de certitudine, de până atunci, despre acel ceva sau cineva.

Însă, când disonanţa cognitivă ne privește și pe noi, într-un fel, pentru că împărtășim natura umană cu un criminal abominabil, începem să resimţim o îngrijorare cu privire la ce am fi chiar noi în stare să facem, în condiţii similare; oare acel monstru ar putea să ne apară, la un moment dat, în oglindă?

Povestea lui Willi

Filmul debutează cu imagini foarte puternice emoţional și, mai ales, cu o sonorizare extraordinară, care a și fost răsplătită cu un premiu pentru cel mai bun sound-designer, la Academia Europeană de Film, în 2018. Suntem făcuţi părtași la o hăituire pe viaţă și pe moarte, în care se aude răsuflarea disperată a celui hăituit, care încearcă să-și folosească slaba șansă de a scăpa cu viaţă, deși condiţiile sunt stabilite de hăitași ca o cursă: este iarnă, un câmp pustiu, un amurg friguros și o trupă de soldaţi, la comanda unui ofiţer SS, lasă câţiva metri „avans” unui soldat german dezertor, înainte de a-l împușca și îngropa, la marginea unei păduri. Distanţa e mai mult menită să aplaneze disconfortul psihic de a executa un fost camarad de arme. Era iarna lui 1945, când mulţi militari germani dezertau și încercau să-și piardă urma, presimţind că Germania va pierde războiul, iar ei vor fi judecaţi de către aliaţi. Cei rămași fideli lui Hitler, întrucât nu aveau posibilitatea de a-i păzi și hrăni în continuare, în lagăre, alături de ceilalţi deţinuţi străini, organizau asemenea „vânători”, ca execuţii justificate pentru dezertori.

Ca prin minune, dezertorul hăituit, desculţ, înfrigurat, flămând și murdar, căruia îi sclipesc din noroiul ce-l acoperă doar ochii albaștri, scapă cu viaţă, ascuns sub rădăcina unui copac din pădure. Nu se poate să nu empatizezi cu el, tocmai pentru că simţi solidarizarea cu un om, indiferent cine ar fi el, care este o victimă a altora și luptă pentru viaţa lui. Răsuflarea aceea jalnică, firavă și disperată, nu se stinge, slavă Domnului!

După acest episod, îl regăsim pe posesorul celor doi ochi albaștri îmbrăcând o uniformă de ofiţer SS, dintr-o mașină a armatei abandonată în sălbăticie. Imediat după schimbarea exterioară, începe transformarea interioară: își imaginează că dă ordine, că face instrucţie cu subalterni imaginari, că-i condamnă și-i execută pe alţii… și chiar asta începe să facă!

Profitând de debandada generală, în care actele și controalele erau adesea ignorate, joacă foarte convingător rolul unui ofiţer însărcinat de însuși führerul să pedepsească aspru dezertorii. Își formează un fel de echipă operativă numită chiar „Herold”, din câţiva foști soldaţi deveniţi și ei abuzatori, violatori și tâlhari ai conaţionalilor de prin provincie, și ajunge să execute sute de foști camarazi și alţi conaţionali, civili sau militari, fără urmă de conștiinţă sau milă, ba chiar cu exces de zel. Nu se cunosc exact crimele comise, se știe doar procedura de execuţie: dezertorii deţinuţi în lagăre, care ar fi avut dreptul la un proces în care să fie judecaţi de Curtea Marţială, erau scoși noaptea și puși să sape șanţuri lungi, apoi erau împușcaţi, împinși în șanţuri și acoperiţi – unii chiar de vii – cu var și cu pământ. După teroarea și moartea pe care el și echipa le răspândeau pretutindeni, li se organizau petreceri deșucheate și li se îndeplineau cele mai absurde capricii. În schimb, oricând, oricine – fie și unul dintre membrii echipei de șoc și groază – putea deveni, din gazdă sau complice, o victimă a dispoziţiilor discreţionare ale acestui tânăr de 20-21 de ani, cu o constituţie destul de firavă, cu o mină relaxată, care face tot ceea ce face numai pentru că… poate!

Până la finalul războiului, nu-l oprește nimeni. La un moment dat, este arestat și anchetat de procurori militari, însă aproape că-i convinge că din patriotism a avut iniţiativa de a epura armata germană de trădători. Reușește să evadeze înainte de a primi pedeapsa și-și continuă aventura criminal-prădalnică prin Germania: era de ajuns să intre într-o localitate, să strige în gura mare că primarul e un trădător, să ordone echipei să-l execute pe loc, apoi să se instaleze în sediul primăriei și să se dedea la samavolnicii, îngrozind localnicii. Abia la finalul războiului, britanicii îl condamnă la moarte pentru crimele comise. A fost supranumit „executorul din Emsland”[3].

Adâncimile cunoașterii de sine

Această istorie de viaţă provoacă la reflecţii cu privire la cât de bine putem să ne cunoaștem pe noi înșine. Dacă lui Willi i-ar fi spus cineva, în timpul liceului ori la începutul războiului, cum va evolua și va sfârși, cu siguranţă că nu ar fi crezut nimic. În condiţiile în care Germania ar fi câștigat războiul, poate că el ar fi fost un erou cu decoraţii militare și ar fi revenit la o viaţă normală, în civilie.

Există persoane care comit o crimă când se află într-o stare alterată de conștiinţă și, când își revin și realizează fapta, li se pare un vis urât, ar vrea să se trezească din el și, deseori, regretă fapta. Însă, când aproape doi ani un om comite un genocid și nu se „trezește”, deși nu e nebun, nici nu regretă, nici nu-i pasă de suferinţa produsă, iar înainte de asta nu s-ar fi crezut în stare de asemenea fapte, se pune întrebarea: care este resortul unui rău latent atât de mare și de imprevizibil într-un om oarecare? Pentru că acest Willi Herold se putea numi în multe alte feluri, nu avea nimic ieșit din comun, nu era un tarat psihic, nu avea defecte sau calităţi speciale. Despre Hitler, Stalin ori Charles Manson s-a discutat ca despre criminali cu trăsături distinctive, li s-au investigat istoria personală, conjunctura sociopolitică, detaliile semnificative din copilărie și adolescenţă, astrogramele și premoniţiile care le anunţau destinul.

Însă, judecând după toate acestea, un Willi Herold este mai periculos decât ei, fiindcă poate apărea de oriunde, pe neașteptate, atunci când sunt întrunite două condiţii: când un individ capătă sau își ia o mare putere asupra semenilor și când se întâmplă sau doar i se pare că nu va da socoteală vreodată pentru faptele și deciziile sale. Atunci, când libertatea de acţiune este maximă, iar răspunderea, minimă, diabolicul din el, care „zăcea” în latenţă, devine manifest, ca și cum un balaur adormit se trezește, în condiţiile propice. Desigur, nu oricine ascunde în adâncimile sale un asemenea „balaur”, dar faptul că un om oarecare îl poate ascunde ar trebui să ne îngrijoreze și să ne facă să realizăm cât de puţin știm despre mintea și sufletul omului.

Apostolul Ioan constata că „toată lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5:19), iar profetul Ieremia avertiza că inima ne este „nespus de înşelătoare”, „deznădăjduit de rea” și că noi înșine nu ne-o putem cunoaște. (Ieremia 17:9) Par reflecţii mult prea pesimiste și lezante pentru demnitatea omului de fiinţă raţională, însă asemenea cazuri surprinzătoare ne arată cât de puţin raţionali și cât de potenţial răi suntem, de fapt. Într-o carte dedicată unor mari gânditori francezi contemporani, am citit despre destinul paradoxal al unui filosof care, în opera sa, lăuda raţiunea umană și o credita ca unic far luminător al vieţii, însă a ajuns ca, la senectute, să cadă pradă unor suspiciuni iraţionale faţă de soţie și să sfârșească prin a o ucide.[4]

În opinia mea, avertizările biblice mai arată ceva: că, în absenţa lui Dumnezeu ca instanţă a raţiunii și a conștiinţei umane, se poate ca latenţa din noi să fie una întunecată, deși necunoscută nouă, și se mai poate ca numai absenţa celor două condiţii favorabile răului să o împiedice să iasă la iveală: libertatea faptelor maximă și responsabilitatea pentru ele minimă. O dovadă în acest sens o consider a fi și celebra carte Efectul Lucifer[5], rezultat al experimentului întreprins de un profesor american de la Universitatea Stanford, specialist în psihologie socială, în 1971, asupra unui grup de studenţi; acestora le-a desemnat roluri de deţinuţi sau gardieni, înjghebând o închisoare de probă, pentru a le studia comportamentul. Reacţiile negative pe care le-a scos la iveală din comportamentul latent al „gardienilor” uimesc până astăzi și ridică aceeași întrebare neliniștitoare: Cum ajung oamenii buni, obișnuiţi, niște făptași ai răului?

Merită să reflectăm la ceea ce ni se spune despre transformarea unor oameni buni în făptași ai răului: „Vom întâlni o mulţime de oameni care au făcut lucruri foarte rele altora, adesea dintr-un simţ al unui scop mai înalt, în numele celei mai bune ideologii și al imperativului moral. Vă rugăm să fiţi atenţi la demoni de-a lungul drumului, dar veţi fi dezamăgiţi de banalitatea și de asemănarea lor cu vecinii dumneavoastră. (…) Vă voi invita să călcaţi pe urmele lor și să priviţi prin ochii lor pentru a obţine o perspectivă din interior asupra răului, de aproape și personală.”[6]

Footnotes
[1]„Film prezentat la festivalul anual «Cinepolitica», București, http://cinepolitica.ro/ro/2019.”
[2]„Vezi art. «Cezare Lambroso», www.britannica.com/biography/Cesare-Lombroso.”
[3]„Vezi art. «Willi Herold», https://en.wikipedia.org/wiki/Willi_Herold.”
[4]„François Dosse, Histoire du Structuralisme, PUF, Paris, 1992.”
[5]„Philip Zimbardo, Efectul Lucifer, București, Nemira, 2008.”
[6]„Philip Zimbardo, op. cit., p. 46-47.”

„Film prezentat la festivalul anual «Cinepolitica», București, http://cinepolitica.ro/ro/2019.”
„Vezi art. «Cezare Lambroso», http://britannica.com/biography/Cesare-Lombroso.”
„Vezi art. «Willi Herold», https://en.wikipedia.org/wiki/Willi_Herold.”
„François Dosse, Histoire du Structuralisme, PUF, Paris, 1992.”
„Philip Zimbardo, Efectul Lucifer, București, Nemira, 2008.”
„Philip Zimbardo, op. cit., p. 46-47.”
SURSĂ:Semnele timpului, iulie 2019, ediția tipărită
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.