Relaţiile sunt mai importante decât ambiţia

5341

Când s-a ivit ocazia să se mute la internatul din Louisiana, tânărul Rod Dreher a înţeles că e la un pas de visul lui de a părăsi Starhill-ul natal, plin de oameni intoleranţi și înguști la minte. Avea 16 ani când s-a hotărât să plece și să lupte pentru a deveni un jurnalist de succes.

Decizia lui Rod de a pleca a fost un pas pe care sora lui mai mică, Ruthie, nu l-a prea înţeles. În mintea ei, a-ţi părăsi familia pentru o carieră în jurnalism trebuia, probabil, să aibă de a face cu mândria de a fi mai bun decât cei care te-au adus pe lume. Așa că, în timp, relaţia lor s-a răcit.

Cariera l-a dus pe Rod din Baton Rouge în Washington DC, apoi în Fort Lauderdale și Dallas, de unde s-a mutat la New York, ajungând apoi în Philadelphia. „Eram prins într-o cultură a ambiţiei”, povestește Rod într-un interviu pentru The Atlantic. În timp ce Rod se muta din oraș în oraș, avansând în carieră, Ruthie a continuat să trăiască la câteva case distanţă de familia ei și li s-a dedicat elevilor ei de primară, devenind învăţătoare în orășelul în care s-a născut.

Rod se afla încă în Philadelphia când orașul lui natal a fost răscolit de vestea că Ruthie are cancer pulmonar în fază terminală, iar doctorii i-au mai dat doar trei luni de viaţă. Oamenii s-au simţit loviţi „ca de un ciclon”, povestea Rod, spunând că sora lui de 40 de ani nu fumase niciodată, că era iubită de elevii ei, de cele trei fiice pe care le avea și de soţ.

În cele 19 luni cât a mai trăit Ruthie, Rod a asistat la o uimitoare desfășurare de forţe în micuţa comunitate din Starhill. „Când Ruthie s-a îmbolnăvit”, povestea el, „erau lucruri pe care familia ei nu le putea face – nu puteau duce copiii la școală fără ajutor, nu puteau pune hrană pe masă fără ajutor, nu-și puteau plăti facturile fără ajutor. Chiar a fost nevoie de un întreg sat care să aibă grijă de sora mea. Ideea că ne putem baza doar pe noi înșine este un mit esenţial american.”

Când s-a aflat că Ruthie are cancer, unii dintre prietenii ei au organizat un concert caritabil pentru a o ajuta cu cheltuielile impuse de tratamentul medical. Sute de oameni s-au adunat și au strând 43.000 de dolari pentru prietena lor. „Așa și trebuie să fie. Așa trebuie să se ajute oamenii între ei”, i-a spus cineva lui Rod în seara aceea.

Pentru Rod, lunile acelea au fost o experienţă de transformare, care a pus în cu totul altă lumină conflictul proverbial între ambiţia profesională și relaţii. Însă pentru mulţi locuitori urbani, lucrurile rămân clasate în favoarea carierei, fiindcă – nu-i așa? – banii și statutul social contribuie semnificativ la simţământul de fericire. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa. Un studiu care urmează să fie publicat în Journal of Applied Psychology dovedește contrariul.

Cercetătorii Timothy A. Judge de la Universitatea Notre Dame și John D. Kammeyer-Mueller de la Universitatea Florida au analizat date privind un grup de copii „cu potenţial” (proveniţi din medii socio-economice puternice și foarte ambiţioși), care au fost colectate pe parcursul a nouă decenii de cercetare (începând din 1922). Oamenii de știinţă au urmărit să vadă ce s-a ales de acești copii, atât pe plan personal, cât și pe plan profesional. Observaţia cercetătorilor a fost că „ambiţia nu are un impact major asupra satisfacţiei de viaţă a oamenilor”, punctează The Atlantic. Însă persoanele ambiţioase nu sunt deprimate, ci sunt „fericite că au realizat mai multe în viaţă”.

O altă cercetare vine însă cu o informaţie complementară la aceste rezultate: ambiţia are un preţ. Psihologul Tim Kaser notează în The High Price of Materialism că persoanele care se luptă pentru valori materialiste ca „banii, proprietăţile și statutul social înalt – toate roade ale unei cariere de succes – sunt mai puţin fericite și au relaţii interpersonale mai puţin satisfăcătoare, contribuind mai puţin la binele comunităţii”. Poate și pentru că persoanele foarte ambiţioase în atingerea unor scopuri materialiste au tendinţa să îi trateze pe ceilalţi mai mult ca pe niște obiecte sau ca mijloace de a-și atinge scopurile.

Citește și Mersul la biserică ne face mai fericiţi

Comunitatea are un rol foarte important pentru starea de bine. Într-un studiu publicat în anul 2004, sociologii John Helliwell și Robert Putnam au analizat comparativ starea de bine a unui eșantion complex din Canada, SUA și alte 49 de naţiuni din lume, ajungând la concluzia că relaţiile sociale – căsătoria, familia, legăturile cu prietenii și vecinii, implicarea civică, relaţiile de la muncă și încrederea socială – „toate sunt independent și viguros corelate cu fericirea și satisfacţia de viaţă, afectând atât direct, cât și indirect starea de sănătate”. Ceea ce ar putea explica de ce în America Latină, frământată la nivel politico-economic, locuiesc cei mai fericiţi oameni din lume. Legăturile sociale puternice sunt explicaţia.

***

Ruthie și mama ei aveau obiceiul ca, de Crăciun, să meargă la cimitirul din Starhill și să aprindă lumânări pe fiecare din cele câteva sute de morminte de acolo. Însă în primul Ajun de după moartea lui Ruthie, mama ei nu s-a putut întrema ca să continue tradiţia. Trecând pe lângă cimitir în acea seară, Rod a văzut luminiţe scânteind pe fiecare mormânt. Se pare că o femeie din oraș, Susan, a reluat tradiţia onorând memoria celor adormiţi, inclusiv pe a lui Ruthie.

Pentru Rod, a fost încă o dovadă că decizia de a-și părăsi casa din East Coast și de a se muta împreună cu familia lui înapoi în Louisiana e o decizie bună. „Comunitatea înseamnă mai mult decât realizăm,” spune el. „Cu siguranţă, înseamnă mai mult decât un job.”

Dacă istoria lui Ruthie ţi se pare inspiratoare, îţi va plăcea cu siguranţă să citești cartea semnată de Rod: The Little Way of Ruthie Leming: A Southern Girl, a Small Town, and the Secret of a Good Life.