Ruşinică!

227

România liberă a publicat, pe 26 februarie, un articol care a ajuns în topul celor mai citite: „Sexul în Biblie: De la adulter, la relaţii homosexuale", semnat de Ioana Mareş care are, de obicei, articole interesante.

Grimasele teologiei moderne

România liberă a publicat, pe 26 februarie, un articol care a ajuns în topul celor mai citite: „Sexul în Biblie: De la adulter la relaţii homosexuale”, semnat de Ioana Mareş care are, de obicei, articole interesante.

De data aceasta, jurnalista a avut ideea nefericită de a se inspira dintr-un articol la fel de scandalos publicat de Newsweek. Traducerea este stângace şi dovedeşte că autoarea a scris înainte de a înţelege bine despre ce e vorba. O carte de specialitate a lui Jennifer Knust este numită „roman”. Aceeaşi Knust este numită „preotul baptist”, iar Universitatea din Boston se găseşte în… Anglia. Sursa americană vorbeşte însă despre New England (vechea denumire a estului Americii), nu despre Anglia. Baptiştii nu au preoţi, ci pastori. Dar să n-o blamăm pe autoarea articolului pentru atâta lucru: se întâmplă şi la case mai mari.

Aceste specialităţi jurnalistice sunt numai gardul; înăuntru-i leopardul care, de data aceasta, este o panteră a ateologiei moderne, pe nume Jennifer W. Knust. Articolul împrumută din peroraţiile teolozaurei feministe o seamă de cuvinte şi idei de care lumea nu a avut niciodată nevoie. Întotdeauna, cei care au dorit să-şi facă de cap, jucându-se cu sexul după toate fanteziile lor, au făcut-o indiferent de opinia publică sau de preceptele morale. Astăzi însă, întâlnim un fenomen straniu. Diverse categorii de obsedaţi ai liberalizării sexului s-au specializat în teologia biblică şi îşi propagă aberaţiile acuzând Biblia sau pretinzând acordul Bibliei.

Articolul din Newsweek este şi un mod nevoalat de a face reclamă unor astfel de „opere”, precum cartea lui Jennifer Knust, Unprotected Texts: The Bible’s Surprising Contradictions About Sex and Desire, sau a lui Michael Coogan, God and Sex: What the Bible Really Says.

Jennifer W. Knust este o tânără universitară (PhD), care predă Noul Testament şi cursuri despre origini creştine la Universitatea Boston din America. Este şi păstoriţă hirotonită în Biserica Baptistă Americană (ABCUSA). Trebuie precizat că există mai multe biserici care se numesc baptiste, dar care, uneori, sunt foarte diferite între ele: în total, 211 confesiuni, cuprinzând circa 100 de milioane de membri pe mapamond. Pentru a simplifica lucrurile, există organizaţii baptiste conservatoare sau chiar ultraconservatoare, în special în statele din Sud („Bible Belt”) ale Americii, dar şi în diverse alte locuri, în toată lumea. Alţi baptişti (în special aşa-numiţii Baptişti de Nord) sunt mai seculari, cu o teologie raţionalist-umanistă, permisivă, în special în „mid-vestul” şi nord-estul Americii, formând confesiunea pe care o slujeşte Jennifer Knust.

Este trist că o biserică respectabilă ca nume şi istorie, mergând înapoi până la First Baptist Church of America (1638) şi având astăzi cca 1,4 milioane de membri (dintre care Martin Luther King Jr. şi Tony Campolo sunt printre cei mai cunoscuţi), acceptă astăzi serviciile pastorale ale unei persoane care, în afară de anumite pretenţii culturale, nu are nicio legătură cu creştinismul. Boston University, unde îşi are Knust catedra şi unde își face „cercetările”, este o mare universitate privată, la origine fiind cel mai vechi seminar al Bisericii Metodiste Unite (Newbury Biblical Institute, în Vermont, 1843). Astăzi, subliniază că este o universitate „nonsectară”, adică, în termeni mai politicoşi, neconfesională.

Michael Coogan este profesor de studii religioase la Colegiul Stonehill din Massachusets (o instituţie catolică privată, fondată de Congregaţia Sfintei Cruci) şi director de publicaţii la Harvard Semitic Museum, specialist în Vechiul Testament, autorul mai multor cărţi teologice şi arheolog în Orientul Apropiat. Evident, Coogan este de aceeaşi factură a-teo-logică. Şi nu este de mirare, deoarece teologia biblică a unor biserici mari şi renumite (vechi-protestante, romano-catolice şi unele neoprotestante) nu este mai mult decât filologie biblică umanistă, în paradigmă istorico-critică predominant distructivă. Asemenea „studii biblice” sunt de regulă mai dăunătoare religiei şi mai inconsecvente decât ateismul pur. Subiectele antibiblice, cu cât mai multe aere freudiene, se vând foarte bine: este faimos codul lui Dan Brown.Despre reacţiile de opoziţie din partea altor universitari specialişti în studii biblice, autoarea articolului românesc nu ne informează. Dar acestea merită din plin să fie citite cu maximă atenţie.

Cântarea cântărilor şi critica criticilor

Scopul articolului de faţă nu este să trateze exhaustiv problema sexului în Biblie. Oricine poate avea Biblia astăzi şi poate să o citească în mai multe traduceri şi versiuni, pentru a se convinge că opiniile experţilor menţionaţi în articolul Ioanei Mareş nu sunt deloc neutre. Totuşi câteva dintre punctele discutate acolo merită să fie luate în atenţie.

Cântarea cântărilor este un poem de nuntă. La o analiză mai atentă, în spatele cântecelor care-l alcătuiesc pare să se afle o reală poveste de dragoste. Cântarea este evident romantică, nupţială. S-au încercat oarecare aplicaţii simbolice în teologia iudaică (Dumnezeu şi Israel) şi apoi creştină (Christos şi Biserica). Dacă simbolistica propusă de teologii tradiţionalişti este adesea arbitrară, la fel de adevărat este că intepretările erotice care proslăvesc sexul liber, sunt neîntemeiate. Iubiţii din Cântare sunt mire şi mireasă, subliniind astfel sacralitatea iubirii maritale. Romantism? Da, există din belşug, şi, dacă aţi uitat, recitiţi cartea. Dar nu există erotism vulgar în carte, aşa cum se pretinde. Cei doi iubiţi îşi exprimă atracţia fizică, dar o exprimă în termeni romantici, nu erotici. Dragostea lor este integral umană, sufletească, în primul rând, nu doar instinctivă. Ei sunt îndrăgostiţi, sunt beţi de dragoste, sunt în seara nunţii, dar poezia nu este o cronică erotică a tehnicilor de cuplare.

Îmi cer scuze faţă de cititori, dar pentru că articolul cu pricina a lansat provocarea şi este nevoie de o replică, trebuie să mă ocup aici de un subiect pe care altfel nu l-aş fi atins. Pudoarea nu este un defect, este simţul care dă dragostei frumuseţe umană. Atracţia dintre cei doi în poemele Cântării ajunge uneori la paroxism. Dar, chiar şi atunci, sentimentul de sfială dă o notă de delicateţe, de gingăşie versurilor:

Drăguţă-mi eşti, iubito, precum Tirţa,frumoasă ca Ierusalimul,impunătoare ca un batalion întreg.Întoarce-ţi, dar, privirea de la minecăci simt că mă ameninţă… (Cântarea cântărilor 6:4, 5)

O, dac-ai fi fratele meu,ce-a supt la sânul maicii mele,te-aş întâlnit în drum, te-aş sărutaşi nimeni nu m-ar condamna! (Cântarea cântărilor 8:1)

Eu zid am fost şi sânii mi-au fost turnuri;Atunci în ochii lui aflat-am pace. (Cântarea cântărilor 8:10)

Probabil că această Cântare ar fi mai corect evaluată de vreun star porno, care ar avea onestitatea de a recunoaşte că imaginile ei sunt prea cuviincioase. Dar imaginaţia unor teologi moderni este lipsită de „prejudecăţi” (citeşte: scrupule). Autorii aceştia pretind că Biblia doar insinuează sexul, face referiri subtile, pe care numai cei cu nasul foarte fin reuşesc să le priceapă. Ce fel de subtilităţi au în vedere aceşti experţi, care sunt insensibili la cele scrise, dar au un teribil fler în cele nescrise? Prin ce metode cabalistice găsesc ei sex-sex-sex pe fiecare filă a Bibliei? Articolul afirmă că „uneori sexul nu este atât de evident în textele din Biblie, pentru că atunci când autorii lor voiau să vorbească despre organe genitale foloseau termenul de ‘mâini’ sau ‘picioare’, la fel ca şi în cântarea lui Solomon”.

Să luăm, de exemplu, cuvântul ebraic pentru mână (יָד yåd).Sensul lui propriu înseamnă „antebraţ”, „laba mâinii”, „membru anterior”, iar figurat se foloseşteuneori şi cu sensurile: coastă, mal, porţiune, mâner, indicator, putere. Unii lexicografi moderni(e.g. Koehler-Baumgartner, Clines) pretind că în Isaia 57:8-10; 65:3 termenul ar numi eufemisticorganul sexual masculin. Nu doresc să mă lansez aici într-o analiză lingvistică şi critico-textuală,dar până în timpurile noastre niciun expert nu a văzut insinuarea. Şi, dincolo de această discutabilăidentificare din unele lexicoane, unii au aplicat această subtilitate şi la Cântarea cântărilor (5:4),crezând că au găsit o explicaţie tare deşteaptă. Dar contextul nu sileşte la o astfel de explicaţie. Dacăcineva îşi pune mintea, în orice vorbire poate descoperi asemenea „insinuări” gratuite. Acelaşi raţionament îl folosesc unii lexicografi în dreptul termenului רֶגֶל réghel („picior”), în texte ca Exodul 4:25;Isaia 6:2; 7:20, ceea ce nu este deloc convingător şi nicio traducere biblică istorică sau actuală nu a adoptat acest sens.

Ebraica biblică foloseşte diverse eufemisme când se referă la sex („a cunoaşte” – Geneza 4:1, 25; 19:5;„a se culca cu” – Geneza 19:33; „a veni [sau a intra] la” –  Geneza 29:23; „a dezvălui goliciunea”,„a dezveli învelitoarea” –  Leviticul 18:18). Extrem de rar, limbajul este descriptiv (Iov 31:10 – „şi alţii să seaplece peste ea”). Niciodată nu se folosesc termenii specifici pentru organele genitale sau pentru sex,motiv pentru care nu-i cunoaştem. Uneori se foloseşte termenul eufemistic בָּשָׂר båśår („carne” ) pentru organul masculin (Ezechiel 16:26; 23:20).

Pentru ambele sexe se folosesc, uneori, expresii caעֶרְוָה ‘erwå („goliciune”, „ruşine” –  Exodul 28:42;1 Samuel 20:30). Dar niciuna dintre aceste expresii nu se foloseşte în Cântarea cântărilor. Prin urmare, subtilităţile propuse sunt prea subţiri ca să fie credibile. După ce se vor pune de acord toţi filologii în domeniu, mai stăm de vorbă.

Este adevărat că între poezia ebraică şi poezia altor culturi orientale (ugarită, canaanită, egipteană, mesopotamiană) există unele asemănări. Nu pretindem că Israel a apărut într-un vid şi că inspiraţia divină ar implica până şi stilul literar. Inspiraţia autorilor biblici nu depinde de originalitatea literară; mesajul este cel care contează. Tehnicile poetice şi unele figuri de stil au circulat în tot spaţiul Semilunii Fertile, cele mai multe având un caracter popular. Totuşi, Cântarea cântărilor străluceşte chiar prin originalitate. Nu pot fi de acord că „poemul este o versiune erotică a poeziilor antice, un elogiu adus îndeplinirii unor dorinţe sexuale”. Sexualitatea nu este sublimată în Cântare, dar nici nu este principala obsesie a autorului. Este un romantism sincer şi profund, o iubirea întreagă, fără rezerve, dar decentă. Dincolo de aşteptarea unui sărut, a îmbrăţişării persoanei iubite şi a voluptăţilor visate, nimic nu este descris sau discutat în această Cântare.

Alte „poveşti” biblice despre sex

Universitarii americani menţionaţi mai sus, precum şi alţii asemenea lor, pretind că în diverse locuri ale Bibliei transpar subtile referiri la sex. Dar, ca şi în cazul Cântării lui Solomon, aceste subtilităţi sunt peste puterile unei minţi normale. Se sugerează că iubirea dintre Rut şi Naomi ar fi fost lesbiană. Pe ce temei? Doar pentru că nora a preferat să împărtăşească religia şi soarta soacrei ei şi a rămas statornică în acea hotărâre (Rut 1:16, 17)? Asemenea interpreţi sunt complet obsedaţi de nebuniile pe care societatea modernă le-a dezlegat.

Cu câţiva ani în urmă, am polemizat cu doi intelectuali gay, cu pregătire teologică, un american şi un englez, de la care am putut auzi pentru prima dată asemenea aberaţii. De exemplu, dacă Biblia afirmă că David şi Ionatan au fost prieteni şi şi-au jurat credinţă, faptul era interpretat de aceştia ca homosexualitate. Dacă aceşti nefericiţi preferă să-şi bată joc de trupul lor şi să-şi celebreze licenţele în diverse locuri pe mapamond, nu înseamnă că trebuie să-i credem când ne învaţă cum să interpretăm Biblia. Orice cuvânt al Bibliei care condamna aceste practici dezgustătoare era deviat în direcţii neaşteptate, iar acolo unde Biblia vorbea doar despre relaţii normale între doi bărbaţi sau două femei, ei vedeau… sex. După o conversaţie de câteva zile, am întrerupt orice dialog cu ei, exprimându-mi aprecierea sinceră că principala lor perversiune era în cap.

Articolul se referă la „căsătoria tradiţională” ca inexistentă în Biblie. Se afirmă că unii eroi biblici au fost poligami, iar alţii au fost celibatari, ca să tragem concluzia că nu ar fi existat mariajul tradiţional între un bărbat şi o femeie. Dar cazurile de celibatari sunt extrem de rare şi nu sunt prezentate ca ideal, ci ca alternativă condiţionată (Matei 19:11, 12; 1 Corinteni 7:28). Poligamia era o situaţie culturală. Pentru că existau asemenea familii poligame, legea lui Moise doar a reglementat situaţia, limitând răul, dar idealul era considerat monogam (Geneza 2:24; Matei 19:4, 5; Proverbe 5:18, 19; Maleahi 2:14). În Cântarea cântărilor, se celebrează unicitatea dragostei (Cântarea cântărilor 8:6) şi căsătoria (Cântarea cântărilor 4:8-10; 5:1), nu orgiile, sexul liber sau perversiunile.

Se pretinde, de asemenea, că sexul în Biblie era legat de dreptul de proprietate. Se dau exemple nefericite, ca în cazul lui Lot (Geneza 19:8), uitându-se că menţionarea unor mentalităţi pervertite sau fapte reprobabile în Biblie nu înseamnă că aceste precedente devin modele etice. Biblia îşi descrie imparţial eroii, aşa cum au fost, cu defecte și calităţi. Biblia nu este o galerie a sfinţilor, ci o reflectare onestă a realităţii şi a atitudinii lui Dumnezeu faţă de om.

Da, Biblia are anumite accente patriarhale şi, în general, accente culturale, în ce priveşte relaţiile sociale, economice, politice. Există un ideal egalitar: primul bărbat şi prima femeie au fost destinaţi împreună- guvernatori ai lumii, deci egali (Geneza 1:26-28), iar în Iisus Christos sunt una, fără discriminare (Galateni 3:28). Totuşi Biblia afirmă că există o ordine chiar şi în sitemul egalităţii. Dumnezeu nu i-a creat pe bărbat şi pe femeie simultan, ci a creat întâi bărbatul, căruia i-a dat responsabilităţi majore, înainte de a fi creată femeia (Geneza 2; 1 Corinteni 11:8, 9; 1 Timotei 2:13, 14), şi tot el a fost tras la răspundere primul după Cădere (Geneza 3). De asemenea, acelaşi apostol, care afirmă egalitatea femeii şi bărbatului în Christos, arată că există o ordine a responsabilităţii şi autorităţii în familie (1 Corinteni 11:3).

Istoria biblică şi cea seculară dovedesc că bărbatul a abuzat de poziţia pe care i-a dat-o Dumnezeu, aşa cum şi în societate, la modul general, exploatarea a fost şi a rămas dominantă. Obligaţia femeii căsătorite de a rămâne tăcută în public şi cu capul acoperit, o „cuminţenie” (sophrosyne) atât de apreciată de greci şi nu numai de ei, precum şi sclavia, au fost considerate de apostoli ca fiind tolerabile spiritual şi, în acelaşi timp, obligaţii social-politice de la care creştinul nu se putea sustrage (1 Corinteni 7:21, 22; 11:10; 14:34; Efeseni 6:5; Coloseni 3:22).

Creştinul nu putea fi revoluţionar în sens social-politic (Romani 13:1-7) într-o vreme când acest drept nu exista. Christos nu venise în lume ca să răstoarne guverne şi să Se încoroneze, ci mai întâi să restabilească Legea Împărăţiei în inimile urmaşilor Lui şi în relaţiile lor. Se înţelege că astăzi, când societatea s-a schimbat, cel puţin în ţările creştine, când sclavagismul a fost desfiinţat şi când femeii i se recunosc drepturi civile şi politice, când semnul căsătoriei nu mai este basmaua sau scufiţa, nu este cazul să le dăm cu Biblia în cap doamnelor, ca să le aducem la ascultare.

Este însă greşită părerea că în condiţiile inegalităţi antice în Israel, sexualitatea ar fi fost un obiect de exploatare patriarhală şi că doar femeile adultere ar fi fost pedepsite. Deşi este foarte probabil că în condiţii de corupţie cei slabi erau discriminaţi, fiindcă nu degeaba profeţii tunau împotriva nedreptăţilor, Legea cerea pedepsirea bărbatului ca şi a femeii în caz de adulter (Leviticul 20:10). Legea lui Moise interzicea prostituţia, dar nu menţiona pedepse decât în cazul în care făptaşa era fiică de preot (Leviticul 21:9). Însuşi înţeleptul Solomon a făcut dreptate celor două prostituate, fără să le pedepsească (1 Regi 3:16). În cazul cu femeia adulteră din Ioan 8, judecata era evident nedreaptă.

Legile date împotriva păcatelor sexuale nu indicau discriminarea femeii. Dacă unele legi par să-l fi avantajat pe bărbat (de exemplu, doar poligamia era tolerată, nu şi poliandria – care, de fapt, nu exista!), altele erau făcute în mod special împotriva bărbaţilor. De exemplu, pederastia era pedepsită cu moartea (Leviticul 20:13), ca şi bestialitatea (Leviticul 20:15). Dar lesbianismul nici nu este menţionat până la Epistola către Romani (1:26). Toate formele de incest (sex cu mama, cu fiica, cu sora, cu nora etc.) şi de adulter atrăgeau pedeapsa capitală după Lege (Leviticul 20:10-12). În cazul violării unei femei căsătorite sau logodite, care se petrecuse în afara localităţii, era pedepsit doar bărbatul (Deuteronomul 22:25). Dacă violul se petrecuse în vecinătatea oamenilor şi femeia nu ţipase, primea şi femeia aceeaşi pedeapsă (Deuteronomul 22:23, 24). Dacă femeia era necăsătorită, bărbatul era obligat să se însoare cu ea, iar dacă tatăl ei nu ar fi acceptat căsătoria, să plătească acestuia preţul întreg al unei căsătorii.

Referitor la prostituţie, Legea le interzicea părinţilor să-şi dea fiicele într-o astfel de ocupaţie (Leviticul 19:29). De asemenea, o prostituată sau o femeie care a mai fost căsătorită nu se putea mărita cu un preot (Leviticul 21:7). „Prostituţia sacră” feminină sau masculină era interzisă (Deuteronomul 23:17) şi orice tip de cult păgân era interzis lui Israel sub pedeapsa capitală (Deuteronomul 16:6-14), pedeapsă care însă extrem de rar a fost aplicată.Unii cred că dacă sexul liber, între persoane necăsătorite, nu era pedepsit cu moartea după Legea lui Moise, înseamnă că Biblia nu ar vedea în aceste jocuri un păcat. Legea lui Moise, ca lege de stat, nu putea fi atât de aspră încât să pedepsească orice imoralitate. Dar Biblia arată clar că desfrâul este păcat şi că desfrânaţii împreună cu adulterii şi cu perverşii de orice fel nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu (Romani 1:29; 13:13; 1 Corinteni 5:9-11; 6:9-11, 13, 15-18; 2 Corinteni 10:8; 12:21; Galateni 5:19; Efeseni 5:3-5; Coloseni 3:5; 1 Tesaloniceni 4:3-5; 1 Timotei 1:10; Evrei 12:16; 13:4; Apocalipsa 2:14.20; 21:8; 22:15). Chiar şi a pofti ce nu-ţi aparţine este privit ca păcat (Exodul 20:17; Iov 31:1; Matei 5:28; 2 Petru 2:14).

Fără pretenţia că am epuizat subiectul, închei aici, adăugând că, dacă legea lui Moise nu ierta abaterile grave, în Iisus Christos pot fi iertate chiar şi acestea, dacă există o pocăinţă veritabilă (Faptele apostolilor 13:38, 39). Dumnezeu poate da biruinţă asupra oricărui viciu (Ioan 8:11; Iuda, versetul 25). Sexualitatea nu are legitimitate biblică decât în cadrul unei relaţii de iubire şi fidelitate totală, între parteneri heterosexuali adulţi şi fără înrudire apropiată. În mod tradiţional, această relaţie o numim căsnicie şi a fost întotdeauna apărată de legi. Orice alte invenţii omeneşti pentru liberalizarea sexului se dovedesc a fi distructive, atât pentru individ, cât şi pentru viitorul societăţii.