Anul 2015 ne-a adus insistent în faţa unor întrebări dezbătute cu precădere în timpul campaniilor electorale: Schimbare sau stabilitate? Mai multă libertate sau mai multă securitate? Pot ele coexista? Ce preţ există pentru fiecare?
În Europa, avem exemplul Greciei, care a demonstrat de trei ori într-un an, prin alegerea și reconfirmarea prim-ministrului Alexis Tsipras, liderul partidului de stânga SYRIZA, că demnitatea unei naţiuni și cultivarea unui discurs plin de forţă și de solidaritate sunt mai importante decât niște măsuri economice stabile, dar care ignoră alte necesităţi ale oamenilor. Ca exemplu mai recent, ieșirea în stradă a românilor după tragedia din Colectiv, de la finalul lunii octombrie 2015, ne oferă o ilustrare a ceea ce se întâmplă atunci când niște cifre sau măsuri convingătoare pe hârtie nu se reflectă în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor.
Canada, cunoscută pentru stabilitate și liniște, pentru neutralitate și echilibru, a fost prinsă în 2015 în dilema schimbare riscantă vs. garanţia securităţii, iar alegerile pentru postul de prim-ministru au dovedit-o din plin. După un deceniu în care prim-ministrul Stephen Harper a căutat să întărească securitatea și economia Canadei, ignorând, din păcate, din prea multă precauţie, fluiditatea creată de factorul uman, contracandidatul său, Justin Trudeau, a clădit pe tot parcursul campaniei o perspectivă care elimină frica de diferenţă și de schimbare. Fiul lui Pierre Elliott Trudeau – fost prim-ministru al Canadei (1968-1984), care a accelerat modernizarea ţării –, tânărul Trudeau și-a folosit toate atuurile cultivate de-a lungul anilor în care nu a fost implicat în mod direct în politică.
Fostul profesor de matematică, de franceză și de teatru și-a câștigat un public efervescent prin sensibilitatea umană și prin devotamentul său faţă ceea ce ar putea însemna „o schimbare pozitivă în lume”.[1] Atingând subiectele importante din programul său – protecţia mediului, reconfigurarea relaţiilor cu comunitatea indigenă a Canadei, protecţia și egalitatea minorităţilor etnice, religioase sau sexuale, taxarea bogaţilor și întărirea clasei de mijloc, solidarizarea cu refugiaţii sirieni –, Justin Trudeau a transmis, în primul rând, imaginea unui vorbitor aflat în faţa publicului alegător nu pentru a livra un discurs perfect împachetat, ci pentru a-i mobiliza și inspira pe toţi să contribuie activ, indiferent de rasă, vârstă și statut social, la îmbunătăţirea standardului material și spiritual al Canadei.
Deschiderea către schimbare a fost cel mai clar vizibilă în discursul său din noaptea în care a câștigat alegerile.
Remarcabilă a fost, în primul rând, afirmarea incluziunii firești a tuturor categoriilor de cetăţeni și locuitori ai Canadei. Apoi sublinierea că toate celelalte formaţiuni politice sunt „vecinii, nu dușmanii” Partidului Liberal. În ansamblu, Trudeau a articulat un discurs în care deschiderea, toleranţa și viziunea largă manifestate activ pe tot parcursul carierei sale au reverberat în inimile și minţile tuturor locuitorilor Canadei.
Ca în cazul multor altor ţări ale lumii, Canada a confirmat faptul că oamenii vor o schimbare nu atât ca strategie antiausteritate, cât ca o reafirmare a nevoii de speranţă și de solidaritate reînnoită. Iar Justin Trudeau tocmai aceasta le-a oferit: încredere în celălalt, încredere în superioritatea unităţii în raport cu ameninţările terorismului și rasismului, dorinţa de egalitate și punerea în valoare a diversităţii interne pe care o produce bilingvismul specific Canadei.
Nu cifre, ci oameni – a părut să fie mesajul final al oricărui discurs ţinut de Trudeau, indiferent de subiect. Dacă ar fi să discutăm totuși și despre cifre, merită spus că în cabinetul desemnat de Trudeau se regăsesc 50% femei și 50% bărbaţi, fiind cabinetul cel mai divers din istoria Canadei și sub aspectul compoziţiei etnice – printre miniștrii săi numărându-se un ministru al apărării de origine indiană, reprezentanţi ai comunităţilor indigene și musulmane.
În altă ordine de idei, în prezent, Canada se ocupă de organizarea găzduirii a 25.000 de refugiaţi până în februarie 2016. Trudeau intenţionează să dubleze investiţiile în infrastructura publică, pentru a fi mai aproape de ceea ce el numește o „infrastructură și joburi eco”[2], iar cele două pachete de beneficii care privesc copiii vor fi integrate într-unul singur, pentru a nu avantaja doar cele 15% dintre familiile canadiene ale căror venituri depășesc cu mult media.[3]
Dacă ne întrebăm când va apărea un asemenea personaj politic și în România, ar trebui să nu uităm că Justin Trudeau nu este un miracol apărut din întâmplare într-o ţară oricum prosperă, ci este mai degrabă produsul unei societăţi în care simţul critic și atenţia faţă de prestaţia politicienilor sunt valori fundamentale. Așa se explică faptul că Trudeau a câștigat, deși, despre șarmantul politician de numai 43 de ani, jurnalistul canadian Andrew Coyne a declarat recent că, „în urmă cu numai doi ani, foarte mulţi ar fi găsit amuzantă posibilitatea ca el să ajungă prim-ministru”.[4] Odată trecute alegerile, atât mass-media, cât și votanţii au trecut de la entuziasm la o atitudine critică și vigilentă, de la „Trudeaumania” la „Trudeaumetrul” prin care orice cetăţean poate măsura pe internet precizia cu care Trudeau își va respecta sau nu angajamentele.
În cazul în care, pe termen lung, promisiunile sale nu vor trece dincolo de niște discursuri percutante, societatea civilă este pregătită să denunţe deviaţiile la timp. Dacă va reuși, meritul va fi al unei naţiuni întregi. Până atunci, orice ar fi, merită păstrată în minte, oriunde ne-am afla în 2016, această frază simplă rostită de Justin Trudeau în aceeași seară a alegerilor: „Mesajul meu pentru voi este simplu: Ţineţi trează credinţa în voi și în ţara voastră.”[5]
