„Dragă tată! Am încheiat astăzi un marş pentru a-i cere Fecioarei Maria să te ajute să revii acasă, ca să fim împreună”, a spus Johan când a ajuns la Ancuya, unde s-a desfăşurat un serviciu religios special, într-un sanctuar dedicat Fecioarei. Băiatul a mărturisit că nu-l interesează oboseala fizică şi că a făcut acest efort nu numai pentru tatăl său, ci pentru toţi aceia care sunt ţinuţi ostatici. Nu a fost însă primul marş al lui Johan. Anterior, a parcurs în acelaşi scop, 100 de kilometri.
Am citit povestea marşului lui Johan zilele trecute şi m-am gândit că viaţa e nedreaptă. Că ar trebui să-i scutească măcar pe copii de mizerie şi suferinţă. Copilăria ar trebui să fie un fel vacanţă a şcolii vieţii care este şi o şcoală a suferinţei.
Între atâtea ştiri majore despre programe nucleare, inundaţii devastatoare, măsuri de austeritate sau summit-uri pe probleme de interes global, istoria lui Johan poate să treacă lesne fără să fie observată. Până la urmă, cui să-i pese de tragedia unui copil dintr-un colţ pierdut al lumii? Fecioarei din marmură rece căreia i s-a rugat? Nouă, celor care am citit „ştirea” şi am dat pagina mai departe?
Johan a parcurs 70 de kilometri pentru că aşa a înţeles el să îşi arate dragostea. Dacă aş gândi rece, obiectiv, matur, aş spune că gestul băiatului a fost inutil, că putea să meargă pe jos şi 700 de kilometri fără ca icoana căreia i s-a rugat să îl ajute în vreun fel. Aş spune că a fost naiv. Doar e copil! Dar am găsit în Biblie un verset care spune că o credinţă mică poate să mute munţii. Şi cred că 70 de kilometri de dragoste pot să schimbe multe. Johan m-a reînvăţat lecţia credinţei. Printre gloanţele care şuieră în foc încrucişat, un puşti a înţeles că soluţia stă în credinţă şi vine prin rugăciune. Poate că nu este târziu pentru ca să înţelegem şi noi acest adevăr.
E marţi şi Dumnezeu ne iubeşte.
