Oricine urmărește cât de cât ce se întâmplă în capitala mondială a filmului artistic știe că atunci când este sezon de Oscar este și rost de filme biografice. În contextul actual, în care la modă sunt filmele cu supereroi, reecranizările filmelor pentru copii în variante pentru adulţi și filmele inspirate din Biblie, dar nebiblice, filmele biografice ar fi o schimbare bine-venită. Dar nu sunt, atunci când știi că trebuie să te uiţi la ele cu garda ridicată.

Filmele biografice sunt făcute să pună în valoare o poveste adevărată, însă atunci când regizorul își ia prea multă libertate creativă trunchiază atât din veridicitatea poveștii, cât și din încrederea pe care spectatorul avizat i-o acordă. Pentru un spectator neavizat, astfel de filme sunt un real pericol, umplând un gol de informaţii cu pastile romanţate și care, nu de puţine ori, servesc unui anumit scop.

Unbroken (De neînvins) a fost făcut ca un film care să glorifice capacitatea umană de a rezista în faţa denigrării și a dezumanizării, însă Angelina Jolie a ales să scoată din film mare parte din latura religioasă a istoriei de viaţă, pentru a se putea plia pe toate categoriile de spectatori. Însă atunci când Louis Zamperini spune că, într-o barcă cu naufragiaţi, nu există atei, după ce el însuși a petrecut 47 de zile în derivă, rugându-se și de trei pe zi, e imposibil să nu întrebi dacă nu tocmai latura religioasă a fost fundamentul pe care s-a clădit puterea sa de rezistenţă.

The Imitation Game: Jocul codurior spune povestea lui Alan Turing, dar criticii apreciază că este o „imitaţie pală” a personajului real. Folosind clișeul geniului neadaptat în societate, care este acum la modă, și folosind ca actor principal chiar pe reprezentatul acestui clișeu, regizorul creează o imagine incorectă atât despre personalitatea lui Alan Turing, cât și despre relaţiile sale cu celelalte personaje, unele neavând suport istoric. Pe final, filmul face un lobby puternic pentru organizaţiile LGBT, în momentul în care se face o legătură directă între homosexualitatea personajului și reușita de a salva nenumărate vieţi, o conexiune fără nicio bază în lumea reală. Filmul se termină pe această notă optimistă, care încurajează diferenţele dintre oameni, însă realitatea este că Turing s-a sinucis puţin mai târziu, o informaţie dată spectatorilor într-o notă de subsol, pentru a nu strica nota pozitivă de final. Organizaţiile LGBT au înţeles că este de datoria lor să promoveze filmul, însă au fost nemulţumite de faptul că a fost portretizat un om „desexualizat”, prin absenţa de pe ecran a unor scene sexuale explicite.

Dar cu siguranţă cea mai problematică ilustrare a unei biografii este filmul American Sniper (Lunetistul american), în regia lui Clint Eastwood. Filmul deja a doborât recordurile la box office, devenind cel mai vizionat film de război făcut vreodată. Problemele acestui film nu ţin atât de mult de regizor, de actor sau de inadvertenţe istorice, cât de personajul ales. Chris Kyle a fost un lunetist american care a activat în războiul din Irak și care este recunoscut drept „cel mai letal”, având în portofoliu peste 200 de victime, însă doar 160 fiind recunoscute oficial. Întorcându-se acasă, la soţie și copii, Chris și-a descris experienţa în cartea omonimă cu filmul, care a stat şi la baza scenariului. Cum se întâmplă de cele mai multe ori, filmul nu respectă cartea în totalitate, iar cartea în sine nu poate fi verificată în totalitate, deci spectatorii ar putea la fel de bine să se uite la un film realizat după un scenariu inventat.

Însă problema tocmai asta este, că personajul a fost real, războiul a fost real, însă felul în care filmul este regizat i-a făcut pe alţi veterani să iasă în faţă și să afirme că lucrurile au stat altfel pentru ei, ceea ce expune problema de fond, cea a relatării unui fenomen complex dintr-un singur punct de vedere, pe care oamenii îl asimilează automat ca adevăr, pentru că este vorba de o biografie. Chris Kyle este portretizat în film ca un om tulburat, care își pune probleme etice, care resimte efectele psihice nocive ale acţiunilor sale, când, pentru toţi cei care i-au citit cartea, este clar că în realitate Chris nu a avut nicio dilemă dacă să omoare sau nu și pe cine. Mulţi critici ai filmului îl citează spunând că „inamicii sunt sălbatici”, că „tot ce regret e că nu am ucis mai mulţi”, că „viaţa lor valorează mai puţin (decât a soldaţilor americani – n.r.)” și că, pentru cei din armată, nu ar trebui să existe niciun fel de reguli și cel mai bine ar fi să omoare orice bărbat, fie că e înarmat, fie nu. În acest moment, America este împărţită în două tabere, cei care s-au uitat la film și au văzut încă o dată America victorioasă, glorificată, învingând răul prin mâinile acestui erou care a dat tot pentru ţara lui, și cei care se întreabă de ce s-a făcut un film care glorifică un bărbat care a spus că a omorî irakieni a fost „amuzant”.

De ce nu s-a făcut un film despre experienţa unui lunetist ca Garett Reppenhagen, care povestește despre cultura prietenoasă și oamenii deosebiţi pe care i-a întâlnit în Irak? Garett scrie pentru Salon că niciun soldat nu poate avea monopol asupra poveștii americane în Irak și că aceasta se schimbă de la rolul fiecăruia, la locaţia unde a fost trimis și la etapa din război în care a fost implicat. Asta nu înseamnă că experienţa lui Kyle e falsă, dar nici că reprezintă adevărul absolut. Ceea ce cântărește mai greu este de fapt incapacitatea americanilor de a accepta că războiul din Irak a fost degeaba. Garett povestește că era în Irak atunci când a început să vadă cum retorica politicienilor despre război se destramă, că nu existau arme de distrugere în masă, că Irakul nu fusese implicat în atacul din 11 septembrie, iar atrocităţile de la Abu Ghraib au fost expuse. Este greu, dacă nu imposibil, să accepţi că ai sacrificat atât de mult pentru o minciună, spune el.

Acest lucru se vede și astăzi din felul în care au reacţionat atât politicieni, cât și americani de rând la acest film. În reportaje și comentarii pe internet, americanii nici nu pun la îndoială că războiul și acţiunile lui Chris ar fi fost problematice. Mai mult decât atât, de multe ori criticii filmului sunt ameninţaţi cu acte violente dacă îndrăznesc să nu îl considere pe Chris un erou. Reportajul veteranului Adam Kokesh arată că, în continuare, americanii văd războiul în alb și negru, americanii fiind mereu în alb, cu toate că, în realitate, președintele George W. Bush ar putea fi responsabil pentru moartea mai multor civili irakieni decât a fost Saddam Hussein, conform unui nou studiu.

Avem impresia că, dacă acum cunoaștem mecanismele prin care s-a făcut propagandă de război, mai ales în timpului celui de-al Doilea Război Mondial și mai ales prin intermediul filmelor, nu am mai putea pica drept victime ale unei astfel de tactici. Însă momentul difuzării filmului și impactul său, care nu era imposibil de prevăzut, ridică întrebări. În contextul dezbaterii privind toleranţa și respectul faţă de musulmani, în contextul avansului grupării Stat Islamic și al atentatului din Paris, vine un film de la care americanii pleacă simţind că ar putea sprijini o eventuală decizie a Congresului de a trimite din nou trupe la sol în Irak. Nu ar merita un Oscar?

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.