Avem norocul de a-i avea încă printre noi pe unii dintre supravieţuitorii de la Auschwitz. La comemorarea a 70 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare, în momentul în care Europa pare să vireze dramatic înapoi spre politicile radicale, este cel mai bun moment pentru ca ei să ne reamintească de distrugerea de care este capabilă ura și logica nesănătoasă și de ce trebuie să rămânem fideli valorilor care ne pot garanta libertatea.

Irene Fagel s-a născut în 1930 în Cehoslovacia, dar acum trăiește în Statele Unite. Anul acesta va fi a treia oară când se întoarce la Auschwitz. Joseph Mandrowitz s-a născut în Polonia în 1923. Anul acesta se întoarce pentru a doua oară la Auschwitz. Eva Umlauf s-a născut în 1942 într-un lagăr din Cehoslovacia. Acum trăiește în Germania, dar se va întoarce la Auschwitz pentru a treia oară. Susan Pollack s-a născut în Ungaria în 1930, dar acum trăiește în Londra. Anul acesta va vizita pentru prima dată Auschwitzul, cu nepotul ei, de 33 de ani. Mordechai Ronen s-a născut în Dej, judeţul Cluj, în 1933. Acum trăiește în Toronto și se va întoarce la Auschwitz pentru a treia oară. Henry Korman s-a născut în Polonia, dar acum stă în Germania. Împreună cu nepotul său de 17 ani, va vizita prima dată Auschwitz-ul de când a scăpat de acolo.

În timp ce mulţi dintre noi nu am fost niciodată la Auschwitz, nu am citit despre Auschwitz, ba chiar ne și îndoim că a existat Holocaustul, acești oameni aleg să se întoarcă în locul unde au trăit cel mai mare coșmar și să aducă la suprafaţă cele mai teribile amintiri. Unii sunt convinși că va fi ultima ocazie în care se vor mai putea întoarce acolo. Dar de ce se întorc? Fără îndoială, există un motiv întemeiat.

Citind poveștile lor, expuse pe larg în The Guardian, se pot observa ușor experienţele pe care le au în comun. Printre vecini, deși unii spun că ar fi existat întotdeauna un sentiment antisemit nonviolent, evreii se bucurau de libertate (nu neapărat și de egalitate) și, în general, de o viaţă liniștită în care munceau din greu pentru traiul zilnic. Asta până într-o zi. O zi în care au fost despuiaţi de protecţia legii și de orice drepturi umane, în care au trebuit să își asume steaua galbenă și umilinţa, dacă voiau să trăiască. Au fost scoși din comunităţi și expuși sentimentelor de ură și dispreţ nefiltrate și nereţinute.

Au fost obligaţi să renunţe la tot ce însemna viaţa lor, la tot ce clădiseră poate de câteva generaţii și să își ia un singur bagaj pentru drumul către Auschwitz. Bagajul era de obicei plin cu mâncare și câteva haine. Verighetele, ceasurile și cerceii au fost luate pentru a fi schimbate pe alte bunuri de-a lungul drumului, pentru că nu aveau voie să deţină bani. Cei mai mulţi nu erau conștienţi că există pe lume un loc aşa ca Auschwitz și că drumul lor îi duce chiar acolo. Pentru toţi, a fost cea mai terifiantă experienţă să fie lăsaţi la mila oamenilor. Disperaţi să găsească o rază de speranţă, s-au bucurat când au văzut că la Auschwitz exista un sistem, auziseră destule povești despre evrei duși în păduri și executaţi și se bucurau crezând că vor ajunge într-un lagăr de muncă.

Dar niciunul dintre aceste lucruri nu a fost de ajuns. Odată intraţi acolo, familiile au fost despărţite, fiecare fiind mânat în altă direcţie. Sistemul german s-a bazat pe minciună și decepţie pentru a păstra liniștea, confuzia și speranţa oamenilor că se vor revedea în câteva zile. Fotografiile care au început să iasă la iveală arată cozi de femei și copii care credeau că merg la dușuri, când, de fapt, se îndreptau spre camerele de gazare. Unii supravieţuitori s-au regăsit în fotografii și au primit un sentiment de asigurare că nu și-au imaginat toate aceste lucruri, pe care nici până în ziua de azi nu pot să le înţeleagă și să le asimileze.

Din sute și mii de oameni câţi erau în satul natal de unde au fost transportaţi, la sfârșit mai rămăsese poate o mână de oameni. Nimeni nu a supravieţuit Holocaustului pentru că a putut. Cei mai mulţi au avut de partea lor timpul, fiind salvaţi de ruși sau de americani și canadieni, alţii însă au supravieţuit și 10 ani în lagăr dacă au avut o meserie ce era de folos, precum croitoria. Înapoi în libertate și normalitate, toţi s-au forţat să uite și să blocheze amintirile acelor zile. Irene povestește că, atâta timp cât a fost la Auschwitz, și-a repetat că e pe altă planetă, că nu e real, că nimeni nu știe ce se întâmplă. Afară, a păstrat amintirile la distanţă. Spune că cei care nu au reușit să facă acest lucru au ajuns să își ia viaţa. Apoi Irene şi-au întemeiat o familie și s-a aruncat cu totul în rutină. Cu toate acestea, nu a reușit să scape de sentimentul că oamenii nu pot fi de încredere și „civilizaţia [este] superficială”. Acum se întoarce la Auschwitz pentru a se asigura că acest episod tragic al istoriei umane nu va fi uitat.

Mama Evei Umlauf a fost, pe de altă parte, o femeie care a ţinut și ea la distanţă amintirile, creând o viaţă normală pentru familia ei, însă la bătrâneţe acestea au năpădit-o. A suferit o depresie severă, care a dus la moarte, pe când avea 72 de ani. Acum Eva trăiește în Germania cu soţul ei, care este tot evreu, și spune că este o decizie care îi produce nelinişte, din cauza unui sentiment antisemit care ia din nou amploare. „Ce s-a întâmplat se poate întâmpla din nou”, îl citează ea pe Primo Levi, scriitor și chimist italian și unul dintre cei mai vocali martori și supravieţuitori ai Holocaustului. De aceea se întoarce ea acum, din nou, la Auschwitz, împreună cu alţi 300 de supravieţuitori, și de aceea le povestește liceenilor istoria macabră a unui trecut destul de recent. Situaţia este similară și în Marea Britanie. Antisemitismul care ia amploare o face și pe actriţa de comedie Maureen Lipman să se gândească dacă nu ar fi mai bine să se mute în Statele Unite sau în Israel. Se pare că anul trecut s-au înregistrat în Marea Britanie cel mai mare număr de atacuri antisemite din ultimii 30 de ani, scrie The Guardian.

Avansul tehnologic extrem de rapid din ultimele decenii ne dă sentimentul că suntem foarte departe de ce s-a întâmplat în al Doilea Război Mondial, când, de fapt, nu suntem deloc departe. Abia au trecut 70 de ani, oamenii care au fost martori și protagoniști la cele mai atroce și ilogice violenţe încă trăiesc alături de noi, iar amintirile lor sunt vii. Istoria a ceea ce s-a întâmplat în acele zile este încă în facere, dar cu toată înţelepciunea, modernismul, tehnologia și averile acumulate între timp, se pare că nu am înţeles prea multe. Suntem capabili să repetăm unele fapte (și nu e vorba aici doar de evrei), iar unii sunt determinaţi să se și apuce de treabă (partidele și grupările extremiste). Doamne, ferește-ne de oameni, că de fiare ne apărăm și singuri!

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.