Un articol recent şi surprinzător aduce o ştire proaspătă, cu suficientă informare şi fără a emite judecăţi personale. Comentariile scrise până acum sunt însă, fără excepţie, îngrijorate, încruntate, unul mai apocaliptic decât celălalt. Indiferent de opţiunea religioasă, înainte de a comenta un asemenea subiect, este necesar să iei mult aer.

Ce se afirmă în articol? O comunitate adventistă americană a decis, împreună cu tânărul ei pastor, să aibă întâlniri religioase şi duminica, pe lângă serviciile divine obişnuite de sâmbătă. Se pare că nu toată lumea a înţeles motivaţiile şi rostul acestei decizii. S-ar putea să nu înţelegem nici noi de ce iniţiativa aceasta ar stârni discuţii, dacă nu facem mai întâi un excursus limitat într-o zonă specifică a teologiei adventiste.

Relevanţa Apocalipsei

Pe lângă faptul că serbează sâmbăta, potrivit Sfintei Scripturi, adventiştii se aşteaptă la împlinirea ameninţătoarei profeţii din Apocalipsa 13. Pe scurt, se prevede că vechiul regim totalitar pseudocreştin, care a dominat era noastră timp de 1260 de „zile” (ani) şi care apoi a fost crunt lovit („înjunghiat mortal”) de forţele secularismului, „se va vindeca” prin intervenţia unei tinere supraputeri mondiale, care va reuşi să impună vechiul cult la scară globală, introducând ca semn distinctiv al acestei religii un „semn pe frunte şi pe mână”, ceea ce în cultura biblică simbolizează o sărbătoare religioasă (Ieşirea 13:9, 16).

Potrivit Apocalipsei, succesul acestui cult va fi cu adevărat universal. Diverse pasaje din Apocalipsa sugerează că, la acest succes incredibil, se va ajunge printr-o mare trezire pseudocharismatică, în care elementul paranormal va juca rolul decisiv. De asemenea, se prevede şi o parusie a diavolului, care va personifica a doua venire a lui Christos, cu toată recuzita unui spectacol magnific şi convingător pentru cei care caută argumentele decisive în afara Bibliei. Astfel diavolul deghizat, care a inspirat lumea în toate fazele istorice – în mod special în Imperiul Roman şi în statele pseudocreştine – va fi acceptat ca suveran absolut şi divinitate universală legitimă (Apocalipsa 17).

Adventiştii înţeleg că sărbătoarea obligatorie care va fi impusă („semnul fiarei”) nu va fi o invenţie recentă nepopulară, ci o sărbătoare tradiţională şi populară, care nu a fost lăsată de Christos, ci este o inovaţie impusă de puterea uzurpatoare (Daniel 7:25). Cum sâmbăta ca zi de repaus este semnul specific al Dumnezeului Creator şi semn distinctiv al poporului lui Dumnezeu (Ieşirea 31:13; Ezechiel 20:12, 20; Apocalipsa 14:6-7), adventiştii cred că repausul duminical impus prin lege, pe care creştinătatea l-a substituit Zilei Domnului, este, prin contrast, „semnul fiarei”.

Adventiştii nu învaţă însă că duminica însăşi sau cultul duminical tradiţional este „semnul fiarei”, ci acceptarea personală şi deplin conştientă a viitoarei legi duminicale, în locul legii lui Dumnezeu. La nivel popular, totuşi, se pare că nu toţi credincioşii au aceeaşi imagine a relaţiei sâmbătă-duminică şi a raportării la viitorul profeţit. De aceea este bine să ştim care este poziţia standard a Bisericii Adventiste, deşi nu s-a votat niciodată o declaraţie oficială în această privinţă.

Obligaţie, interdicţie şi permisiune

Porunca lui Dumnezeu stabileşte doar repausul în ziua a şaptea, fără a menţiona cultul public (Ieşirea 20: 8-11). Instrucţiunile privind nevoia adunărilor de sâmbătă apar în afara celor Zece Porunci şi nu sunt însoţite de obligaţii personale absolute, nici de penalizări pentru cei care ar fi absentat (Leviticul 23:3). Profanarea sfidătoare a Sabatului prin muncă atrăgea pedeapsa capitală în legea mozaică (Ieşirea 31:14-15; 35:2; Numerii 15:32-36), dar neparticiparea la adunările de Sabat nu se pedepsea.

Pe de altă parte, adunări publice festive sau de cult se ţineau în vechiul Israel de cel puţin 20 de ori pe an, în diverse zile ale săptămânii (calendele şi sabatele calendaristice), iar cu trecerea timpului aceste festivităţi secundare s-au înmulţit, devenind foarte populare. Iisus nu a dispreţuit festivităţile populare (vezi Ioan 10:22-23), iar apostolul le Pavel arăta creştinilor romani că asemenea preferinţe sunt libere şi opţionale (Romani 14:5-6). Nu ne vom judeca unii pe alţii pentru adiafora (lucruri indiferente).

Din nefericire, pentru unii credincioşi nu există zonă liberă, de permisiune, ci totul se rezumă la poruncă sau interdicţie. Dacă nu e poruncă, se consideră interdicţie. Cu aceeaşi Scriptură în mână însă, altul zice: dacă nu este interdicţie (explicită sau implicită), dacă nu încalcă litera şi spiritul poruncii, înseamnă că este permis. Iar permis nu înseamnă obligatoriu, ci înscris în limita legală, o libertate legitimă, pe care nimeni nu are dreptul s-o anuleze în dreptul altuia.

Adunări duminicale?

Nu este prima dată când o comunitate adventistă decide să aibă adunări de duminică. Pe lângă adunările de sâmbătă, care sunt specifice, există întâlniri ocazionale sau convenţionale şi în alte zile. Foarte frumos, unii se adună în fiecare miercuri pentru rugăciune, fără să fie învinuiţi de cultul Sfintei Miercuri! Dumnica, fiind zi liberă în societate, este de asemenea foarte potrivită pentru întâlniri religioase şi, de-a lungul timpului, a fost folosită fie pentru evanghelizări publice, fie în alte scopuri stabilite de comunitatea locală.

Nicio autoritate centrală adventistă nu a impus şi nu a interzis vreodată asemenea adunări. Încă de la origini, biserica a ţinut adunări de duminică foarte frecvent. Cu privire la legile duminicale („albastre”) care existau în America, reactivate din 1889, adventiştii au primit sfatul să nu sfideze legile, să nu lucreze duminica, deoarece simpla oprire publică de la lucru într-o zi nu înseamnă primirea „semnului fiarei”. În situaţia legilor duminicale, adventiştii au fost sfătuiţi să lase lucrul obişnuit şi să înveţe pe oameni din Biblie care este voia lui Dumnezeu, inclusiv prin adunări publice de duminică: „Ori de câte ori este posibil, să se ţină duminica servicii religioase” (E.G. White, Mărturii vol. 9, p. 230-235).

În concluzie, ideea pastorului Snell nu este o noutate în adventism şi nici cei care privesc viaţa cu ochii pe bulgărele de sare nu sunt o specie nouă.

O scurtă privire pe site-ul comunităţii care a avut iniţiativa de a introduce adunări de duminică ne va lămuri despre ce este vorba. Putem găsi acolo mărturisirea de credinţă într-o formă simplificată şi populară: zece afirmaţii care se concentrează pe Iisus Christos. A şaptea accentuează de la început că „Ziua lui Iisus este în fiecare a şaptea zi a săptămânii (sâmbăta). (…) Ea este într-adevăr Ziua Domnului.” Nicio referire la cultul duminical nu se face.

Întâlnirile de duminică ţin doar de programul comunităţii, în scopuri misionare sau pentru alte nevoi practice. Nu am decât apreciere şi admiraţie pentru pastorul care a luat această decizie, ce se dovedeşte salvatoare în dreptul multora. Există întotdeauna şi riscuri, indiferent ce decizii am lua, dar când se lucrează din adevărata motivaţie, din dragoste pentru oameni şi în ascultare de sfatul lui Dumnezeu, nu se poate greşi.