Spitalul e ultimul loc în care să te simţi bine. Ori că te duci acolo ca pacient, ori doar vizitezi pe cineva, ai prefera de o mie de ori să te afli în altă parte. Boala, suferinţa şi incapacitatea de a-l ajuta pe cel drag ne sperie şi, ca şi când acestea nu ar fi suficiente, ne revoltă lipsa de amabilitate, răceala sau indiferenţa personalului medical.

Și personalul medical pare că și-ar dori să fie în cu totul alt loc decât acolo. Cel puţin asta spune atitudinea lor. Dacă pacienţii şi rudele lor sunt obligaţi de boală să intre în instituţia destinată îngrijirii și vindecării, pe angajaţi ce-i obligă să rămână? Este dureros să realizezi că ești la mâna unor oameni care au jurat să salveze vieţi, dar te tratează cu dispreţ, răceală și indiferenţă faţă de necazul care te apasă. Că nici măcar nu își iau un pic de timp să îţi spună ce se întâmplă.

Ne-am obișnuit să răspundem oricărei abateri de la bunul simţ din spitalel românești cu reamintirea faptului că salariile cadrelor medicale sunt la limita subzistenţei. De altfel, remuneraţiile mici fac ca mulţi dintre noi să adoptăm un astfel de comportament şi ca alţii să observe cum devenim mai plăcuţi/amabili, mai atenţi cu cei care ştiu să ne stimuleze pentru a arăta un anumit gram de empatie.

Poate credeţi că e ceva tipic pentru sistemul sanitar românesc. Ei bine, nu este! În fond şi la urma urmei suntem „toţi o apă şi-un pământ". Citind o ştire apărută pe Daily Mail referitor la plângerile existente privind profesionalismul cadrelor medicale din Marea Britanie, stau şi mă gândesc ce anume ne face să fim empatici pe bani.

Dacă admitem că ai noştri sunt prost plătiţi, nu au aparatura şi medicaţia necesară, etc. – la englezi ce ar justifica neajunsurile lor umane? Mi se pare cumva că empatia începe din ce în ce mai mult să nu se mai regăsească în interiorul nostru. Umanitatea noastră pălește și ne robotizăm treptat-treptat, devenind tot mai lipsiţi de suflet.

Nu mai putem arăta bunăvoinţă, nu mai putem manifesta împreună simţire cu cel aflat în nevoie sau în suferinţă. Poate că ne-am imunizat la sentimente pentru a rezista într-o lume dură, în care trebuie să ne luptăm pentru supravieţuire. O lume în care DOAR eu şi ai mei contează…

Din păcate (sau din fericire) toate sunt trecătoare. Astăzi poţi să ai „puterea" în mâinile tale, însă mâine vei ajunge şi tu în mâinile altcuiva şi vei simţi neputinţa, durerea, indignarea şi revolta pe care le-au simţit şi alţii pe care i-ai avut în mâinile tale şi pe care i-ai tratat cu lipsă de compasiune, de înţelegere. Lucru acesta e valabil nu doar în sistemul sanitar, ci în oricare domeniu ai activa.

Și-apoi ce este mai plăcut? Sentimentul că te-ai ales cu ceva extra pentru buzunarul tău, sau sentimentul pe care îl ai când vezi chipul plin de bucurie al celui pe care l-ai ajutat chiar şi prin faptul că ai arătat că îl înţelegi?

Nu ştiu ce alegi tu, dar eu aleg să îi ajut pe ceilalţi fiindcă asta îmi dă și mie puterea să merg înainte într-o societate în care valorile par că nu mai există.

Ecaterina Didiţel este asistent social şi doctor în sociologie la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, şi scrie pentru rubrica ST Guest Contributors