Dacă apostolul Pavel ar fi fost în Pakistan zilele acestea, am fi scris despre el în Semnele timpului, ca martir creștin în Asia. Sau l-am fi citat pe marele apostol al neamurilor din Epistola lui Pavel către Pakistanezi.

Când spui Islam nu spui doar Iran sau Arabia Saudită. Republica Islamică Pakistan, cu mai mult de 96% dintre cetăţenii ţării adepţi ai Islamului, este recunoscută ca având cea mai strictă lege a blasfemiei. Legea sancţionează oricare dintre următoarele (alături de multe altele): distrugerea sau spurcarea unui loc, unui obiect sfânt, spurcarea sau defăimarea Coranului, defăimarea profetului Mahomed sau a altor personaje sfinte din Islam, jignirea unei persoane prin criticarea religiei sale (islamul), prozelitismul religios și renunţarea la islamism.

Asia Bibi, Mumtaz Qadri și Salman Taseer sunt ultimele trei nume care au adus recent în discuţie legea blasfemiei. Dar legea aceasta face victime de peste două decenii. Associated Press notează că oamenii acuzaţi de blasfemie în Pakistan sunt cel mai adesea uciși de extremiști. În cazul fericit în care scapă cu viaţă, vor petrece restul zilelor în spatele gratiilor.

Din păcate se ajunge și la excese care arată rigiditatea legii. Un om a fost recent acuzat de blasfemie pentru că a aruncat pe jos cartea de vizită a cuiva care avea prenumele Mahomed. Alţii au primit pedepse de 25 de ani pentru că au atins Coranul cu mâinile nespălate. În 2009 o fabrică a fost incendiată și patronul ei ucis pentru că pe o masă a fost găsit un calendar religios expirat, în paginile căruia erau notate versete din Coran. În luna mai 2010 accesul la Facebook și YouTube a fost interzis de autorităţi pentru pagini care îndemnau la caricaturizarea profetului Mahomed. 

Privim spre locuitorii din Pakistan și ne par radicali, fundamentaliști. Poate că uneori îi apreciem, mai ales când vedem cu tristeţe halul în care, la schimb, personajele creștinismului sunt terfelite în creaţiile artiștilor liberi la cuget din democraţiile occidentale. Din păcate creștinii nu reacţionează. Nu mai reacţionează. Mă tem însă și de ziua aceea în care creștinii majoritari ai unei regiuni, ai unei ţări, a unui continent vor reacţiona faţă de dreptul la defăimare. Când se vor fi săturat să fie jigniţi de alţii, când vor vedea cum Fecioara Maria, Dumnezeu sau Iisus Christos sunt caricaturizaţi vulgar, când Bibliei i se dă foc, când troiţele sau alte locuri de pelerinaj devin locuri marcate de gunoaiele fiziologice. Nu cred că Pakistanul ar fi departe.

………………………………………….

Dar, ce se întâmplă acum în Pakistan îmi aduce aminte de o scenă din vremea apostolului Pavel și începutul religiei creștine. Episodul e cunoscut sub numele de „răscoala argintarului Dimitrie" când, scrie Luca, în urma predicării apostolului Pavel „s-a făcut o mare tulburare cu privire la Calea Domnului" (Faptele apostolilor 19:23). Acuzele fără echivoc ale efesenilor idolatri au fost acelea că, în urma predicării pauline, 1) zeii, templele și faima lor devin o nimica toată, 2) despre zei se spune că „nu sunt dumnezei", 3) cetatea întreagă e tulburată, 4) bogăţia și meseria meșteșugarilor de idoli se duce de râpă. Spunea Dimitrie: „Templul marii zeiţe Diana este socotit ca o nimica și chiar măreţia aceleia care este cinstită în toată Asia și în toată lumea este nimicită." (Faptele apostolilor 19:27) Înţeleg că Pavel nu s-a făcut că predică!

Ce a făcut Pavel în Efes? A făcut cam ceea ce azi s-ar numi legea blasfemiei: prozelitism și „abaterea” norodului la creștinism, denigrarea (dumne)zeilor făcuţi de mâini omenești, criticarea obiceiurilor religioase păgânești, arderea pe foc a cărţilor de vrăjitorie. Ce a (mai) făcut Pavel în Efes? O biserică. Credincioșilor câștigaţi le-a scris Epistola către Efeseni, din spatele gratiilor, ca întemniţat pentru Christos.