Aproape în fiecare campanie electorală apare nesiguranţa acordării votului. Cetăţeanul turmentat din piesa lui Caragiale are încă viitor. Întrebarea lui obsesivă așteaptă un răspuns. Mai nou, și biserica îl sfătuiește cu amabilitate cui să îi dea votul.

Constatăm în ultimele zile cât de dificil se conturează profilul unui președinte adecvat pentru România. Aproape că acesta a trecut în plan secund. Perspectivele de viitor și promisiunile candidaţilor au fost estompate de un element-surpriză scos ca din joben. Bagheta magică se află în mâinile celor care și-au asumat rolul de agenţi electorali de ocazie. Prin mesaje care nu necesită niciun fel de decodificare, electoratul este pus în situaţia unei alegeri fără alternative, odată ce religia candidatului a devenit subiect determinant în opţiunea de vot.

Suntem invitaţi să alegem între două religii. Una care supralicitează apartenenţa ei la neamul românesc, iar cealaltă care este percepută ca un produs al străinătăţii. Pe principiul că un bun român nu poate fi decât ortodox, președintele României trebuie să fie ales precum monarhii din lumea medievală. Capetele încoronate nu puteau fi decât expresia neîntinată a religiei majorităţii. Minoritatea era doar tolerată.

Oamenii erau dispuși să verse sânge (de regulă, al altora) pentru ca acest principiu să fie perpetuat. Istoria este plină de astfel de secvenţe. Este de notorietate războiul civil care a zdrobit Franţa în perioada dinastiei de Valois. A fost unul motivat religios, dar împachetat în ambalaj politic. Miza era legată de împiedicarea proliferării hughenoţilor, dar și de asigurarea descendenţei pe tronul Franţei. Liderul hughenoţilor era un Bourbon și un aspirant la tron. Situaţia era gravă. Un protestant într-o Franţă catolică? Imposibil. Henric a trebuit să decidă: tronul sau protestantismul. A ales tronul, convertindu-se la catolicism, ceea ce i-a oferit posibilitatea să inaugureze în Franţa o nouă dinastie. Nici nu era important dacă avea convingeri catolice. Oamenii erau mulţumiţi să știe că formal avea același botez cu al lor.

Acum, făcând un salt în timp, putem constata că acest episod din istoria Franţei este reeditat sub o altă formă într-o ţară francofonă. Religia viitorului conducător român a devenit subiect de discuţie publică și miză electorală. Poţi să te declari mândru că ești român şi dacă ai convingeri diferite de ale majorităţii și nu îţi faci sfânta cruce? Dar aspirarea la poziţia cea mai înaltă a statului? Poate fi accesibilă celui care, prin naștere sau prin decizie proprie, este diferit de mulţime? Unii lideri religioși s-au grăbit să dea aviz negativ.

Conjugarea unor factori de ordin religios, dar și politici poate explica situaţia de faţă. Confundarea bisericii cu neamul este una dintre metehnele societăţii românești. Cei care dau mâna cu politicienii chiar în faţa altarelor ignoră faptul că istoria religioasă este plină de situaţii similare la fel de triste. Au făcut-o și liderii evrei din perioada lui Christos. Aceștia au utilizat stăpânirea romană ca mijloc de consolidare a propriei lor puteri, transformând religia într-o formă de opresiune.

Din fericire, există și reversul medaliei. Alţii s-au sacrificat pentru ca zidul de delimitare a sferelor de influenţă dintre religie și stat să nu fie fisurat. Un exemplu celebru îl constituie cel al lui Dietrich Bonhoeffer. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Bonhoeffer s-a exprimat incisiv împotriva creștinilor care au cedat în faţa retoricii antisemite a lui Hitler, îmbrăţișându-i viziunea. Din altarele bisericilor se auzeau mesaje de partizanat politic. În opţiunea teologului german, religia trebuia să rămână departe de virusurile care mișună în spaţiul politic. Pentru opoziţia manifestată faţă de biserica politizată și statul criminal, a fost martirizat.

Nu a fost singura victimă a unui sistem în care corupţia politică a fost încurajată tacit sau chiar deschis de către biserică. Istoria înregistrează numeroase cazuri. Și România are propriile exemple. „Sfinţii închisorilor” au trebuit să suporte durităţile unui regim pentru care imixtiunea în viaţa religioasă devenise un deziderat. Preoţii care și-au sfârșit zilele după gratii au fost într-un contrast puternic cu cei care, sub lozinca servirii neamului și a bisericii, au îngenuncheat în faţa steagului roșu.

Deşi profund ancorate în realităţile sumbre ale acelor timpuri, viaţa și atitudinea acestor oameni transcend cu mult epoca lor, provocând generaţia prezentă la momente de reflecţie. Nu lupta cu dictatura este esenţa acestor exemple. Este vorba de un principiu de viaţă. Politica nu poate să cumpere sufletul nimănui decât cu propriul acord. Unii nu au cedat și au plătit cu viaţa.

Din păcate, România nu a reușit să promoveze suficient acest model, pentru a întări rezistenţa cetăţenilor la orice „recomandări” mai mult sau mai puţin amiabile. Iar aici nu este vorba de presiuni exercitate doar dintr-un anumit spectru politic. Fenomenul este generalizat și nu are culoare. Cei care acuză acum au procedat la fel, când erau pe cai mari, cu aceia pe care îi acuză. Au contribuit sistematic cu toţii la configurarea unei tradiţii, deloc sfinte, prin care politica și religia s-au înfrăţit în interes bilateral.

„Eu cu cine votez?” Cu două milenii în urmă, Iisus a primit aceeași întrebare. Răspunsul pe care l-a dat ar trebui să rămână ca un principiu etern în opţiunile de vot: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Combinarea celor două sfere de existenţă este fatală. Dacă Iisus a atenţionat asupra pericolului care derivă din nerespectarea acestui postulat, de ce de-a lungul istoriei oamenii s-au străduit să îl dilueze? Poate că nu întâmplător încrederea oamenilor în biserică este în trend descendent. Ce se seamănă, aceea se și culege.