Nu am aflat decât în dimineaţa aceasta istoria vieţii artistei, cu zbuciumul dat de pierderea primului soţ, de imposibilitatea de a avea un copil în tinereţe, de boala care îi îngreuna viaţa. Așadar, nu voi scrie despre fondul problemei. Ce mi-a născut dorinţa de a scrie acest post a fost mai degrabă greutatea artiștilor de a lua în calcul actul sinuciderii, teama de a judeca, neștiinţa sau lipsa curajului de a lua și o altfel de poziţie.

    În dimineaţa aceasta, lumea românească s-a cutremurat de anunţul morţii celebrei interprete Mădălina Manole. Un mesaj de adio pentru telefonul soţului, o supradoză de medicamente, o tentativă anterioară despre care acum se află – toate duc spre ipoteza sinuciderii. Ancheta procurorilor a confirmat ipoteza în cursul aceleiași zile.

    Am urmărit câteva dintre personalităţile care au avut curajul să vorbească despre gestul artistei. Prieteni apropiaţi, colegi de scenă, nimeni nu și-a putut imagina că Mădălina Manole s-a sinucis – Monica Anghel, Marcel Pavel, Angela Similea. Două sunt perspectivele lor: aceea a necunoștinţei cu privire la dramele vieţii personale și greul de a accepta gestul final al sinuciderii.

   

    De ce ne e greu să acceptăm sinuciderea? Cei mai mulţi răspund că – și aici redau clișee populare – este rușinos să faci așa ceva, este un semnal de lașitate al omului biruit, este păcatul suprem împotriva propriei persoane. Ne e greu să acceptăm pentru că, cel mai probabil, nu știm cum să împăcăm frumuseţea persoanei decedate cu hidoșenia actului de suicid.  

    În plus, aspectul religios domină unilateral contextul, fără portiţe de scăpare. Citez aici din pravile și canoane oficiale: prin sinucidere omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă; sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă (Judecători 9:54-57, Abimelec; 1Împăraţi 31:4-6, Saul; Matei 27:5 şi Fapte 1:18, Iuda); sinucigașul păcătuieşte contra trupului său care este biserica Duhului Sfânt (1Corinteni 6:19; Romani 14:8-12), şi deci nu mai are iertare nici în lumea aceasta, şi nici în cea viitoare. În concluzie, sinucigaşului nu i se mai poate face nici un fel de slujbă şi nici nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi. Fără a nega argumentele biblice, cu care orice creștin ar trebui să fie de acord, îmi permit să sesizez în partea practică a concluziilor un iz de ev mediu întunect, în care cei de pe pământ parcă hotărăsc veșnicia celor ce au murit.

    Într-un studiu european din 2009, în România sinuciderea se situa pe poziţia a treia în topul cauzelor de deces, adunând aproape un sfert din decesele prin violenţă. Este cazul să discutăm deschis, serios, despre problema aceasta, biserică și credincioși, oameni și Scriptură, creaturi și Creator. Pentru că este fatală la propriu celor ce mor, și este deplin descurajatoare pentru cei ce rămân în viaţă, prieteni sau apropiaţi ai celor ce mor. Iar când biserica te mai și tratează „ca pe un câine” (citez o cititoare a site-ului care a avut în familie un astfel de caz) sau trece cu vederea dacă ești vedetă (vezi cazul soţiei lui Ștefan Augustin Doinaș) și te îngroapă ca și cum nimic ciudat nu s-a întâmplat, atunci chiar nu mai știi încotro să mergi.

    Niciun om nu aplaudă sinuciderea. Nici eu, nici tu, nici măcar sinucigașul. Chiar și Mădălina și-a cerut iertare soţului ei, într-un SMS rămas netrimis în telefonul ei. Unde văd o rază de lumină ar fi în curajul nostru de a sta drept. Drept în faţa unei exploatări grosolane și medievale a Bibliei. Drept în faţa unor oameni descurajaţi, care nu înţeleg ce s-a întâmplat cu persoana iubită, și cărora Biblia poate să le dea un mesaj de speranţă. Drept în faţa propriilor noastre persoane, atunci când și noi înșine trecem prin depresii și descurajări. În asemenea situaţii, Biblia ne descoperă o dată în plus că viaţa adevărată și veșnică înseamnă a-L cunoaște personal pe Dumnezeu (Ioan 17:3).

    A sta drept înseamnă a dezaproba gestul (cum prea frumos s-a exprimat Maria Dragomiroiu – „sunt foarte supărată pe Mădălina pentru ce a făcut”), dar și a cere un tratament pentru sinucigaș nu mai prejos decât al altui om care, pentru o clipă sau pentru mai mult timp, și-a pierdut legătura cu Dumnezeul său.

    În fine, nu cred că se cade să-i judecăm pe cei ce își iau viaţa ca și cum le-am fi dat-o noi! Gestul Mădălinei Manole va fi fost înţeles deplin doar de Dumnezeu. Împlinea exact azi 43 de ani. Pentru ea totul s-a sfârșit, cu bune și rele. Pentru noi, în versul ei, „viaţa merge mai departe”. Chiar contează cum o trăim!  

    P.S. Persoana care m-a ajutat poate cel mai mult în viaţă (moral și material) a făcut un gest asemănător. Fatal. Și dacă unii au judecat-o ca păcătoasă, sau – cel mult cu mintea înceţoșată – eu și familia mea am știut că nu fusese deloc așa. Pentru noi a fost o sfântă. Am înţeles că e posibil să judecăm cu o minte limitată, noi cei care rămânem în viaţă. Am înţeles că pot contrazice curajos pe cei ce judecă din afară!