O campanie puţin mediatizată împotriva homeopatiei a avut loc pe 5 ianuarie în mai multe ţări. Participanţii s-au adunat în locuri publice din întreaga lume şi au înghiţit tuburi întregi de pastile homeopate, pentru a demonstra că nici măcar supradoza nu ar avea niciun efect. Şi în Bucureşti câteva zeci de activişti au mers în piaţa Universităţii şi au făcut acelaşi lucru.

James Randi, un înfocat şi celebru misionar al deconspirării pseudoştiinţei, vindecătorilor escroci şi îndoitorilor de linguri, a lansat cu ocazia asta pe Youtube o provocare către susţinătorii industriei homeopate: 1 milion de dolari pentru cei care demonstrează, pe baza unui studiu dublu-orb, controlat, că remediile homeopate au un efect benefic mai clar decât un pahar cu apă.

Homeopatia este una din ţintele preferate ale scepticilor pe baza ideii că o doză minimă de substanţă activă nu poate explica un efect semnificativ farmacologic. Circula chiar o glumă care spunea cam aşa: folosesc logică homeopată, cu cât are mai puţin sens, cu atât mai puternic e argumentul. Dar nu eficienţa homeopatiei mi se pare discuţia cea mai arzătoare a acestui eveniment – oamenii n-au făcut decât să se îmbrace iar cu prejudecăţile lor şi să-şi susţină mai mult sau mai puţin agresiv punctul de vedere.

Sloganul campaniei e cel care mi-a atras atenţia: Homeopatia e apă chioară (traducerea românească liberă de la There’s nothing in it – Nu conţine nimic). Problema oamenilor pare să fie mai puţin efectul tratamentului, cât conţinutul său. Miza pentru oameni e să ştie că pastila în care îşi pun încrederea nu e o banală bucată de zahăr ambalată sub un nume pompos. Principiul activ e important, nu denumirile latineşti ale plantelor sau mineralelor promise pe etichetă. Valoarea intrinsecă şi intenţiile declarate sincer sunt mai preţioase în ochii oamenilor decât dulcegăriile şi mângâiatul pe creştet – care, altfel, rău nu fac.

Şi cum suntem într-un moment aniversar, privesc anul care s-a împlinit şi vreau să cred că acest spaţiu virtual al revistei Semnele timpului a fost la rândul lui un medicament adevărat, cu substanţă activă nediluată. Iar pentru viitor, ţinem minte ce scria Tolstoi, pe 4 februarie 1909, în jurnalul său: “Vrând-nevrând sunt nevoit să cred că mi s-a creat o glorie, nepotrivită mie, de om şi scriitor important, “mare”. Iar această poziţie mă obligă. Simt că mi s-a dat o portavoce care s-ar fi putut afla în mâinile altora, mai îndreptăţiţi s-o folosească, dar ea este volens nolens la mine şi aş fi de blamat dacă n-aş folosi-o bine.”