În 23 ianuarie 2011, sub titlul Pot genele să explice religia?, Samantha Hayes, jurnalistă la 3news.co.nz, a reluat incitanta temă a „genei lui Dumnezeu”. Ea citează o nouă cercetare a Universităţii Cambridge cu privire la dovezile suplimentare ale existenţei genelor care îi predispun pe oameni să creadă în Dumnezeu.

În 23 ianuarie 2011, sub titlul Pot genele să explice religia? , Samantha Hayes, jurnalistă la 3news.co.nz, a reluat incitanta temă a „genei lui Dumnezeu”. Ea citează o nouă cercetare a Universităţii Cambridge cu privire la dovezile suplimentare ale existenţei genelor care îi predispun pe oameni să creadă în Dumnezeu.

Până acum 30 de ani, credinţa religioasă se presupunea a fi produsul culturii. Dar în ultimii 5 ani, determinarea biologică este privită tot mai mult ca o alternativă posibilă. ”Știm, într-un sens foarte general că genele sunt absolut esenţiale pentru religie, pentru că numai fiinţele omenești sunt religioase. Peștii de acvariu, pisicile și alte animale nu sunt religioase”, afirmă Joseph Bulbulia de la Universitatea Victoria. Tot el spune că misterul genetic al religiei este departe de a fi rezolvat, dar studiul Univeristăţii Cambridge aduce mai multă lumină asupra problemei în discuţie.

Studiul analizează ideea că evoluţia ar explica religia. Baza? Genele sunt moștenite de-a lungul generaţiilor. Dovada? Oamenii religioși au mai mulţi copii decât cei seculari și cu cât sunt mai devotaţi, cu atât au mai mulţi copii. Un studiu făcut în 82 de ţări arată că participanţii la mai mult de un slujbă religioasă pe săptămână au o medie de 2,5 copii pe familie, în timp ce aceia care nu participă niciodată la serviciile divine înregistrează o medie de 1,7 copii pe familie. Jurnalista se întreabă: ar putea religia „cu adevărat să fie un miracol al evoluţiei?”

Subiectul naște controverse și discuţii aprinse, mai ales pentru miza conţinută. Poate fi explicată existenţa lui Dumnezeu și credinţa ca fiind un ”miracol al evoluţiei?” Dacă da, atunci Dumnezeu, fiinţa transcedentală universului pe care-l cunoaștem, este exclus definitiv din acest univers (și probabil ar trebui exlus și cuvântul ”miracol” din vocabularul și experienţa umană). Miza însă ar putea fi falsă, pentru că, în realitate, în ciuda faptului că ”misterul genetic al religiei este departe de a fi rezolvat”, gândirea naturalistă L-a exclus deja pe Dumnezeu din ecuaţia existenţei, fără un argument temeinic care să tranșeze definitiv problema.

Este interesantă observaţia conform căreia copiii născuţi în familiile religioase moștenesc înclinaţia spre religie de la părinţii lor, genetic, așa cum moștenesc celelalte caracteristici fizice (mâinile, forma ochilor, culoarea pielii etc.). Însă, spune Joel C. Hunter , „este o diferenţă între predispoziţia genetică și predeterminare. Înainte de a crede trebuie să decizi să crezi.” Vedem copii crescuţi în familii credincioase, care nu îmbrăţișează religia părinţilor lor, sau viceversa. Prezenţa genei religie, VMAT2, sau, mai bine zis, a citozinei, ”nu conduce automat pe cineva la credinţa în Dumnezeu, sau la căutarea spiritualităţii”, declară agnosticul Dean Hamer, unul din pionierii ipotezei genei lui Dumnezeu. De fapt, după declaraţiile aceluiași cercetător, acest studiu nu ne spune nimic despre existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu, ci cel mult, despre capacitatea omului de a recepta prezenţa divină.

Îmi place afirmaţia reverendului Victoria Matthews, episcop de Canterbury ”religia nu va supravieţui pentru că avem mai mulţi copii, religia va supravieţui pentru că vorbește inimii, minţii și sufeltului omului”.

Fiinţa umană nu are nevoie de un Dumnezeu pe care să-l creeze. Însăși ideea căutării lui Dumnezeu arată nevoia omului după ceva ce lumea naturală, inclusiv mintea lui, nu-i poate oferi. Omul caută instinctiv reperul, ceea ce Dumnezeul Bibliei promite omului: o viaţă condusă de principii morale, care nu pot fi explicate nicicum prin prisma evoluţiei strict naturale. Ideea că genele noastre sunt dictatorul, chiar și în domeniul moral, care anulează puterea alegerii personale, este o nouă formă a celui mai practicat ”sport” al omenirii – binecunoscuta ”fugă de responsabilitate”.

Gabriel Ișvan este pastor și scrie pentru rubrica ST Guest Contributors.