Clinchetul clopoţelului de început de an şcolar sună parcă mai trist ca altă dată. Profesorii plănuiesc să poarte ecusoane care să arate salariile de mizerie cu care sunt plătiţi pentru munca lor şi, înainte ca primele titluri de lecţie să fie scrise pe tablă, se anunţă deja un „calendar de proteste" în învăţământul românesc. Mai există vreo speranţă pentru educaţia românească? Sau ne-am înecat deja şi ne merge numele că trăim?

   

    Anul şcolar debutează – cel puţin în titlurile presei – sub auspicii nefavorabile. Profesorii au feţe triste şi portofele goale. Tot goale par să fie şi buzunarele părinţilor, banii fiind cheltuiţi pe rechizite. Şcoala porneşte la drum uşor amorţită, deşi, în curtea şcolii, copiii inocenţi râd, povestesc ce-au făcut în vacanţă şi împart buchete de flori doamnelor învăţătoare sau diriginte.

    Este necesară însă o evaluare. Dincolo de reformele pe care le anunţă fiecare nou ministru al educaţiei (şi mulţi s-au perindat prin banca acestui minister, dar au rămas corigenţi), dincolo de nesfârşitele acuze reciproce – profesorii reclamă salariile foarte mici, directorii de şcoli reclamă lipsa de fonduri, preşedintele reclamă calitatea slabă a învăţământului românesc – rămâne starea de fapt, realitatea din teren. Copii care ajung în clasa a VII-a fără să fie în stare să citească o frază, eleve de şcoală generală care fumează la colţul străzii, liceeni care nu ştiu să arate pe o hartă care e Africa sau America de Sud etc.

    Suntem sătui de reforma învăţământului românesc. De la începutul anilor '90, am tot auzit acest refren despre generaţia de sacrificiu. Şi eu, şi cei mai mici decât mine, şi copiii de azi – fiecare generaţie a fost sacrificată pe altarul unui viitor mai bun, care nu mai vine. Poate că ar fi timpul unei contrareforme şi, în loc de a căuta vinovaţi, să încercăm să gândim altfel. Responsabil. Este clar că dacă părinţii mizează doar pe educaţia pe care copiii o primesc la şcoală, perspectivele de viitor nu sunt foarte încurajatoare. Părintele ar trebui să fie primul interesat de binele, de reuşita şi de viitorul copilului său. Pe de altă parte, profesorii nu trebuie să-şi răzbune insatisfacţiile financiare prin ignorarea copiilor şi printr-o mentalitate de genul „mă implic după cum sunt plătit".

    Dincolo de acestea, ar fi de dorit o intervenţie energică, concretă, din partea autorităţilor. Nu mă refer la poza de grup, cu nenea politicianu', copiii şi doamna învăţătoare, în prima zi de şcoală. Nici la declaraţii de „să vă meargă bine" şi „să aveţi numai «succesuri»", din partea edililor, miniştrilor şi chiar a preşedintelui. Oricâtă bunăvoinţă ar avea profesorii, părinţii şi copiii, nu se poate face şcoală fără bani. Oricâtă „creativitate, inovaţie şi iniţiativă" ar exista, nu se poate face performanţă fără o susţinere din partea celor pe care i-am ales, prin vot, să ne susţină. Nu mai acceptăm scuze din partea domnilor guvernanţi. Şi, la fel ca domnul Trandafir, le spunem atât: „Măi domnule politician!"