Zilele acestea comemorăm o întreagă generaţie pierdută acum 100 de ani, în Primul Război Mondial. Liderii a 70 de ţări s-au întâlnit în orașul belgian Liege, unde au dat glas lecţiilor pe care le-ar fi învăţat despre cum să evite o astfel de tragedie. Având în vedere contextul internaţional în care ne găsim astăzi, suntem interesaţi să aflăm care sunt acestea.

Este greu să nu ne aventurăm în comparaţii ce par a fi naturale între situaţia de acum și cea de acum 100 de ani. Până la urmă, nimeni nu s-ar fi așteptat ca gestul lui Gavrilo Princip, care l-a asasinat pe primul succesor la tronul Imperiului Austro-Ungar, să ducă la un război mondial, dar când s-a prăbușit avionul MH17 în Ucraina, gândurile ne-au zburat instanteu la 28 iunie 1914.  Adevărul este că inimaginabilul se poate produce și ar trebui să ţinem cont de asta atunci când ne facem scenarii despre viitor. Inimaginabilul tocmai s-a produs în Crimeea, unde o superputere a schimbat o graniţă europeană pentru prima dată din 1945. Iar alt adevăr este că evenimentele se amplifică în cascadă.

Putem aborda o atitudine optimistă, care duce la predicţii despre ajungerea la un consens global de interzicere totală a actelor de război, dar asta ar însemna să nu ţinem cont de trecut. După cum rezumă bine Roger Cohen, în The Atlantic, asemenea gânduri au acompaniat și declanșarea Primul Război Mondial. Și atunci, ca și acum, Europa se bucura de o perioadă relativ lungă de pace, după Războaiele Napoleoniene. Și atunci, ca și acum, progresul știinţei, tehnologiei și comunicaţiilor a oferit umanităţii ocazii de interconectare pe baza unor interese comune ce exludeau varianta unui război. Cei bogaţi erau devotaţi înţelegerii și concilierii umanităţii și, în ciuda unor anexări provocatoare (vezi Bosnia-Herţegovina, 1908), liderii lumii se considerau destul de inteligenţi pentru a evita ceea ce avea să urmeze.

Cunoscând urmarea, pesimismul ar părea un filtru mai bun prin care să analizăm viitorul, căutând să fim mai degrabă precauţi și având în vedere că ambiţiile politice ale marilor puteri par să nu ajungă niciodată la saturaţie. Cohen concepe un scenariu și în această direcţie, care implică sancţiuni americane asupra întregului sector de gaze și combustibil rusesc, ceea ce ar atrage în final un protest din partea ţărilor europene dependente de gazele ruseşti. În același timp, în Estonia izbucnește o mișcare de independenţă a minorităţii ruse, iar China întreprinde acţiuni și mai agresive în Marea Chinei de Est. La toate acestea, Obama răspunde diplomatic că nu ar trebui depășite „liniile roșii”. Povestea continuă… și nu se termină frumos.

Există însă niște diferenţe faţă de ce se întâmpla acum 100 de ani. Astăzi, Europa este cvasiintegrată din punct de vedere politic și economic. America este după două războaie fără victorie, într-o perioadă destul de proastă din punct de vedere economic, neputând astfel face faţă costurilor unui război pentru mult timp de acum încolo. Războaiele în sine s-au schimbat, nu mai au loc între armate mari, pe suprafeţe întinse, ci mai degrabă e vorba de lovituri în puncte-cheie date de drone autonome. Mai mult decât atât, America are garnizoane răspândite în Europa și Asia, iar pactul NATO ar trebui să servească drept ultim garant că nu vom repeta aceleași orori.

Dar un alt factor major, invocat de Cohen, este pacifismul european, repulsia europeană faţă de actele violente de război. Aș vrea doar să spun că este un factor supraestimat. Așa cum menţiona și Norel Iacob în editorialul revistei Semnele timpului din luna august, pacifismul caracteristic anilor 1930 i-a permis lui Hitler să provoace o conflagraţie mondială, în lipsa unor intervenţii ferme și la timp din partea Marii Britanii și a Franţei.

Astăzi, Rusia este lăsată să testeze la extrem limitele pacifismului, iar mii de civili din Siria, Ucraina și alte ţări (vezi doborârea avionului MH17) plătesc cu viaţa. Deci, ar fi așa de rău dacă Europa s-ar plictisi de pace? Această întrebare are un răspuns cu du-te vino. Pe de o parte, umilirea unei naţiuni, indiferent dacă este reală sau doar subiectivă, este un catalizator important pentru război, iar Rusia este cuprinsă de acest sentiment, care vine din aceeași rădăcină otrăvitoare din care s-a născut nevroza Germaniei după Primul Război Mondial. Pentru a nu repeta istoria, poate ar fi mai indicată calea diplomaţiei, a răbdării și a sancţiunilor.

Pe de altă parte, după cum menţiona președintele Franţei cu ocazia comemorării Primului Război Mondial, „astăzi, neutralitatea nu mai este potrivită”. Deși avertiza că Europa nu ar trebui să se sature niciodată de pace, Hollande se întreba: „Cum putem fi neutri când oameni, nu departe de Europa, se luptă pentru drepturi și integritate teritorială? Cum putem fi neutri când un avion civil este doborât din cer, când populaţia este masacrată în Irak și minorităţile sunt persecutate în Siria?”

Întrebările președintelui s-au izbit de un zid de tăcere din partea celorlalţi oficiali, pesemne mult mai puţin zeloși să instige la acţiune în ziua în care se vorbea despre tragedia inutilă a Primului Război Mondial. Discursul oarecum bipolar al lui Hollande ne arată că suntem puși în faţa unui moment extrem de sensibil, în care nu se întrevede o soluţie sigură și simplă de rezolvare. Cochetarea cu o variantă sau alta ar putea să ne împingă ori spre pace, ori spre un război de care am vorbit, dar nu am făcut ce trebuia pentru a-l preveni… din nou. Și asta pentru că „Fantomele repetiţiei însoţesc întotdeauna profeţii progresului”.

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.