Trăim într-o societate care se poartă foarte ciudat cu ea însăși. Pe de o parte, sociologii spun că tendinţa locuitorilor din mediul urban (tot mai mulţi la număr) este să trăiască singuri, iar lucrul acesta este distructiv dintr-o miriadă de motive. Pe de altă parte, vedem cu ochiul liber că astăzi, prin tehnologie, suntem mai conectaţi decât oricând altcândva în istorie. Și asta ne place la nebunie, dar ne transformă în fiinţe de o superficialitate îngrijorătoare.

Filosoful francez Blaise Pascal scria că „toate problemele umanităţii provin din incapacitatea omului de a sta liniștit, singur, într-o cameră”. Fie că suntem sau nu de acord cu Pascal, nu avem cum să negăm incapacitatea pe care o acuza el. Nu mai putem, sau nu mai știm, să stăm singuri.

Și nu doar într-o cameră, izolaţi. Nu putem sta singuri nici atunci când în jurul nostru sunt oameni. O plimbare cu metroul este o sursă bogată de insight în acest sens. Rareori mai vezi un călător (sub 40 de ani) făcând și altceva decât să stea cu nasul în telefonul mai mult sau mai puţin inteligent.

Mediul în care trăim manifestă o aversiune puternică faţă de solitudine, lucru evident fie și numai din insistenţa de a folosi în exces adjectivul „social” alături de tot soiul de substantive. Reţea socială, antreprenoriat social, platformă socială, aplicaţii sociale, media sociale, social business. Cu cât mai social, cu atât mai bine, ar părea.

Ciudat însă că aceste concepte nou introduse reprezintă apanajul unei lumi care a uitat să se simtă bine în propria companie și riscă să piardă roadele acelei solitudini fertile, despre care regizorul rus Andrei Tarkovschi spunea că ar trebui să ne devină plăcută, pentru că acolo sunt germeni importanţi ai dezvoltării personale.

„Cred că unul dintre defectele tineretului de astăzi este că încearcă să se adune în jurul unor evenimente care sunt gălăgioase, uneori chiar agresive”, spunea Tarkovschi. „Această dorinţă de a fi împreună pentru a nu se mai simţi singuri este un simptom nefericit, după părerea mea”, mai spunea regizorul, făcând aluzie la faptul că singurătatea este o soră viciată a solitudinii.

Este starea aceea de izolare percepută ca pedeapsă, în care temerile existenţiale sunt amplificate și deformate de lipsa de respect faţă de propria persoană, pe de o parte, și de plictiseală, pe de altă parte, (care ar putea, la rându-i, să fie o formă de ignoranţă, combinată cu lipsă de respect faţă de lumea din jur).

Nimeni nu este singur pe lume în sens absolut. Nu câtă vreme crede în Dumnezeu sau cel puţin are, așa cum explica Nicu Butoi în ediţia ST de iulie, un sens în viaţă. Însă ca exerciţiu, retragerea în intimitatea propriei companii ar putea fi o favoare pe care ne-o facem nouă înșine, fiindcă timpul pe care îl petrecem doar cu noi ne va expune mai profund slăbiciunilor și nevoilor de care încercăm să fugim atunci când privim mai degrabă la alţii.

Cum am arăta dacă ne-am împrieteni cu noi înșine așa cum ne-am împrieteni cu un străin? Acceptând că avem defecte, dar avem și calităţi. Cunoscându-le pe fiecare pe îndelete și manifestând răbdare pentru diminuarea celor negative și dezvoltarea celor pozitive. Sau poate neluându-le tot timpul foarte în serios.

Scriitoarea irlandeză Iris Murdoch spunea că „dragostea este extrem de dificila conștientizare a faptului că altceva în afara persoanei tale este real”. Nu că ar fi adevărul ultim despre iubire, dar e o idee care aduce echilibru: e util să ne delimităm de ceilalţi pentru a ne putea vedea valoarea și a le putea vedea și lor valoarea.