Așa se încheie urările multor instituţii publice cărora, subit, le pasă de mine zilele acestea, fie ele firme de transport, de telefonie, administraţii locale sau parteneri de afaceri. Îmi doresc de bine, dragele. And I like it! Nu e nimic ieșit din comun, chiar dacă urarea se aude robotizat la fiecare 10 minute, sau dacă imprimanta a scos, caligrafic, semnătura șefului.

Așa se face și nu mă opun. Pot îndura, chiar dacă știu că mi se pregătește curând o scumpire de preţ, tot la ofertă. Totuși, când aud de un sincer La mulţi ani, parcă îmi vine să apăs butonul de eject. Auzi, sincer… Ce-o fi aceea sinceritate la o instituţie când și la persoane e greu de detectat? Oamenii de la PR se aliniază cu adevărata fiică a mamei Omida, produsul original, creștinul autentic, adevărul gol-goluţ, special pentru tine etc.

La mulţi ani depărtare de ziua de azi – adică exact 21 de ani în urmă – pe 21 decembrie 1989, Bucureștiul se manifesta sincer. Nu știm cum am fi fost fără ziua aceea de 21, dacă azi scriam din Cuba Europei, sau doar imaginam, într-o Coree de Nord. Am urmărit încă o dată ce s-a întâmplat pe 21 decembrie 1989, și mai ales ultimele cuvinte. Ale mulţimii, ale dictatorului…

Ghiciţi care au fost ultimele cuvinte ale lui Ceaușescu înaintea rundei centrale de huiduieli? Bineînţeles, numai de bine: „Dragi tovarăși și pretini, cetăţeni ai capitalei României socialiste, doresc în primul rând să vă adresez dumneavoastră, participanţilor la această mare adunare populară, tutulor locuitorilor muncipiului București un salut călduros, revoluţionar, împreună cu cele mai bune urări de succes în toate domeniile de activitate."

În faţa unei asemenea urări nu ai decât să fii de bun simţ, să mulţumești frumos, și să exprimi sentimente reciproce, de salut revoluţionar. Așa a făcut și mulţimea, aplaudând sistematic, ignorând total Timișoara. Românie, să te iubesc?… În câteva clipe, aceeași mulţime a huiduit capitalist ducând la agonie cuplul prezidenţial care vedea Timișoara vuind dintre manifestanţi. În restul minutelor clipului se vede, din păcate, toată România: acum te laudă, acum te huiduie, acum te felicită, acum te critică. Acum îţi urează „la mulţi ani", acum îţi spune… „sincer".

 Aș vrea să vă urez și eu „la mulţi ani", dar sunt sincer (!) și vă spun că nu mai sunt decât doi. La anul fix pe vremea aceasta vom intra în ultimul an al planetei, conform prorocilor mincinoși și presei ce-i va mediatiza, din lipsă de cunoștinţă a Bibliei. Iar peste doi ar trebui ori să ne îngropăm, ori să îngropăm, pentru a nu știu câta oară, un mit. Acela că omul știe când vine sfârșitul lumii! Am mai scris despre asta.

Mi-e teamă, sincer, că orice urare nu e mai împlinitoare decât a lui Ceaușescu. Desigur, pot să doresc sincer, creștinește, să meargă bine unuia, altuia. Să îl rog pe Dumnezeu să poarte de grijă fiecăruia, după cum știe El. Dar, după cum spunea un profesor, ar fi o tragedie să li se împlinească la toţi, toate dorinţele. Vă daţi seama? Și lui Osama și lui Obama, și evreilor și palestinienilor, și ateilor și creștinilor?

Cu 21 de ani în urmă cineva a aplaudat sincer. A fost limita puterii lui. Cu 21 de ani în urmă altcineva a huiduit sincer. A fost limita răbdării lui. Poate amândoi au luptat apoi, în aceeași seară, la Baricadă. Ori de câte ori văd Revoluţia (și mă încăpăţânez să o cred așa), simt o nevrednicie. Simt că s-a murit sincer. Și pentru anul acesta. Și pentru la anul. Și pentru la mulţi ani.