Perry Noble, redactor foiletonist la The Christian Post, propune o listă de opt „Motive pentru care unele biserici nu cresc” . Asupra câtorva mă opresc și eu aici.

    Perry Noble, redactor foiletonist la The Christian Post, propune o listă de opt „Motive pentru care unele biserici nu cresc”. Asupra câtorva mă opresc și eu aici:

    Nu au o viziune clară. Adică nu prea ştiu de unde vin şi încotro se îndreaptă. Încearcă să meargă în toate direcţiile şi nu ajung nicăieri. Situaţia aceasta depinde şi de sentimentul (sau „resentimentul”) identităţii. Comportamentul „ecumaniac” al unor biserici exprimă o ruptură faţă de trecut. Uneori este necesară o asemenea ruptură, ca manifestare a pocăinţei, dar dacă scopul este doar nivelarea tuturor bisericilor în numele unei unităţi vagi spirituale, mai precis politice, este mult mai înţeleaptă promovarea unui interconfesionalism limitat, cu respectul şi dragostea creştină necesare.    Concentrarea principală este asupra „nevoii” de a plăcea tuturor, deşi Scriptura nu ne arată nicăieri că aceasta ar trebui să fie preocuparea noastră. Obsesia de a fi corecţi politic, de a fi „relevanţi” (în sensul acceptării viziunii seculare), de a nu scandaliza (mai ales pe cei „fără prejudecăţi”) şi de a nu inspira cuiva sentimentul nevredniciei, goleşte bisericile. Cei secularizaţi pot întâlni o atmosferă a „acceptării” chiar mai confortabilă în diverse alte locuri, nu au neapărat nevoie de Biserică. Iar cei care îşi mai amintesc câte ceva din imperativele şi condiţiile Scripturii vor căuta o biserică mai consecventă cu inputul apostolic.    Lipsa de rugăciune – Probabil acesta este postul negru de fiecare zi al creştinului modern. Cheltuim atâta energie şi timp în discuţii, încât aproape nu mai recunoaştem nevoia de implicare supranaturală a lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este descântecul de noroc, pronunţat la începutul şi la sfârşitul a ceea ce facem, ci mai degrabă este dorinţa „disperată” continuă de a vedea că Dumnezeu este cu siguranţă în mijlocul nostru, prin lucrarea Lui inconfundabilă. Anyone say amen.    Indispoziţia de a-şi asuma riscuri – Acţiunile oamenilor lui Dumnezeu în Scriptură au implicat frecvent riscuri de toate felurile. Trebuie să fim dispuşi să îmbrăţişăm ceea ce este nesigur, zice Noble, dacă vrem să vedem ce este de necrezut. Sunt de acord şi eu, cu condiţia ca riscul să nu fie de aşa fel încât să câştigi trei oi depărtate, pierzându-le pe toate cele de aproape, odată cu o parte din propria identitate. Să punem în risc nu valorile creştinismului, principiile şi identitatea noastră, ci valorile personale.    Neascultarea faţă de Sfânta Scriptură. „Noi suntem chemaţi să câştigăm pe oameni pentru Dumnezeu – punct!” zice Noble. Sunt inteligente şi odihnitoare punctele, dar aici ar fi multe de întrebat. La care Dumnezeu vreau să-i conduc pe cei pierduţi, ce mesaj specific am, ce credinţă şi ce speranţă. Ascultarea faţă de Scriptură nu înseamnă doar „mergeţi şi învăţaţi”, ci şi ce anume să-i învăţaţi: „tot ce v-am poruncit”. Ei bine, sunt unii creştini nesuferiţi, care nu se mulţumesc cu „punct!” şi subliniază acest „tot”, care poate însemna schimbări radicale în interiorul cerculeţelor autosatisfăcute.    Atitudine egoistă (Mt 20:28). Iisus a venit pentru a sluji, în timp ce creştinul modern se vrea mai degrabă un prinţ sărbătorit. De aceea există şi Biserica, pentru a-l servi permanent, că de aceea îşi dă el obolul. Unii cred că a fi creştin înseamnă mai degrabă că Iisus ne slujeşte, decât să ne luăm noi crucea şi să-L urmăm. Ultimul motiv deci, dar poate primul ca importanţă, este acesta: credinciosul modern este foarte „selfsibil”.    Ar fi multe de discutat pe lângă cele spuse de Perry Noble. Omul are o viziune sănătoasă. Aş fi curios să ştiu şi cum o aplică.