Victoria lui Donald Trump în Statele Unite încă ne preocupă. Toată ordinea globală este afectată de deciziile sale, care schimbă alianţe, afectează relaţii, au impact asupra mediului înconjurător. Încă ne întrebăm ce s-a întâmplat cu America de și-a ales un președinte atât de controversat.

Insurecţia populistă a lovit fără discriminare peste tot pe glob, dar America a părut să cadă cel mai rapid în plasă, în timp ce avertizările cu privire la un efect de contagiune asupra Europei după grozăvia Brexitului au fost infirmate repetat la scrutinele naţionale. De ce, deci, a prins populismul în America? Să luăm în considerare rezultatele unui studiu publicat recent în jurnalul Proceedings of the National Academy of Sciences – speranţa de viaţă crește peste tot în lume, în timp ce americanii albi, non-hispanici, de vârstă mijlocie și cu cel mult o diplomă de liceu sunt tot mai bolnavi și mor în număr tot mai mare. Mai exact, între 1978 și 1998, rata mortalităţii pentru acest grup a scăzut cu o medie de 2 procente pe an, încadrându-se în media altor ţări industrializate. După 1998, trendul s-a păstrat în alte ţări, dar în SUA rata mortalităţii a început să crească cu 0,5% pe an, scrie The Atlantic. Ceea ce înseamnă că „jumătate de milion de persoane care ar trebui să fie în viaţă nu mai sunt”, a declarat cercetătorul care a observat anomalia, Angus Deaton, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 2015.

O asemenea schimbare de trend nu s-a mai petrecut în cazul niciunui alt grup demografic dintr-o ţară dezvoltată și nu este întâlnit nici printre negrii și hispanicii americani și nici printre europeni, a explicat Deaton pentru Washington Post. Autorii nu lansează ipoteze cu privire la cauze, dar indică alte caracteristici ale acestui grup demografic – supradoze de heroină și de medicamente opioide, suiciduri și probleme grave de sănătate derivate din abuzul de alcool. Se pare că numărul de decese legate de supradoze în grupul de vârstă 45-64 de ani a crescut de 11 ori între 1990 și 2010, iar 90% dintre cei care încearcă pentru prima dată heroină sunt albi. Cei mai mulţi ajung la heroină de la alte medicamente opioide, pe care le iau pentru durerile cronice de care suferă. Faptul că rata mortalităţii chiar și în acest grup scade odată cu creșterea nivelului de educaţie indică dificultăţile economice pe care le întâlnesc astăzi cei fără specializări, odată cu dezvoltarea accentuată a tehnologiei. Un studiu al guvernului american din 2012 relevă că speranţa de viaţă pentru femeile albe care au renunţat la liceu a scăzut atât de mult în ultimii 18 ani, încât este de așteptat să moară cu 5 ani mai repede decât au murit mamele lor. Este oare o coincidenţă că tot în ultimii 15 ani locurile de muncă din construcţii și din industria prelucrătoare, ocupate în majoritate de persoane fără educaţie, au început să se evapore? Desigur, probleme financiare au avut și persoane din alte ţări, în special în timpul crizei financiare din 2008, dar cifrele arată că nu mor pe capete, ca americanii de peste 50 de ani. O diferenţă observată de autorii studiului este că în alte ţări acest grup demografic se poate bucura de pensie, pe când în America pensia nu este un bun garantat, ceea ce îngreunează mult situaţia.

Inechitate și discriminare

Inegalitatea veniturilor este mult mai gravă în Statele Unite decât în alte ţări avansate, familiile aflate social sub pătura clasei muncitoare suferind de ani de zile din cauza veniturilor care au stagnat sau au scăzut, în vreme ce politicile de protecţie socială sunt cele mai slabe din lumea industrializată, neavând aproape nimic de oferit familiilor afectate de globalizare și de dezvoltarea tehnologiei. Așa este descrisă America în NYTimes. Este caracterizată de ceea ce economiștii numesc „economie duală”, în care veniturile se împart în două extreme, iar clasa de mijloc este efectiv lăsată pradă hazardului. „Pe scurt, bogaţii s-au îmbogăţit. Săracii nu au dispărut, iar mijlocul s-a redus considerabil. Suntem pe cale să devenim o ţară de bogaţi și de săraci, cu doar câţiva oameni la mijloc”, scrie profesorul de economie Peter Temin în noua sa carte, The Vanishing Middle Class.

Un studiu realizat de Pew Research Center în perioada 1991-2010 arată că, deși americanii sunt mai bogaţi decât europenii din Vest, clasa de mijloc este semnificativ mai mică decât omoloagele europene. Veniturile sunt distribuite mult mai haotic în Statele Unite decât în orice ţară europeană dezvoltată, arată raportul, iar clasele americane de jos și de sus sunt mult mai populate decât în ţările europene. Spre deosebire de Danemarca, ce are cea mai populată clasă de mijloc – 80% venituri medii; 14% venituri joase și 7% venituri mari –, SUA are cea mai depopulată clasă de mijloc – 59%. Venituri mici câștigă 26% din populaţie (cel mai mare procentaj), iar venituri mari câștigă 15% din populaţie (tot cel mai mare procentaj). Între 1991 și 2010, proporţia clasei de mijloc americane a scăzut de la 62% la 59%. În Europa de Vest, mișcările au fost diverse, dar și în ţările în care s-a depopulat clasa de mijloc statisticile sunt mai bune decât în SUA. Raportul notează că micșorarea clasei de mijloc a venit odată cu creșteri de venituri, sugerând că acumulările de venit care s-au făcut între 1991 și 2010 au fost distribuite disproporţionat către clasa cu venituri superioare.

Temin argumentează că istoria și politicile SUA au mult de-a face cu inechitatea veniturilor. După al Doilea Război Mondial și până în anii 1970, salariile au crescut odată cu restul economiei. Din anii 1970, producţia naţională a continuat să crească, însă nu și salariile. „În 44 de ani, procentul pe care clasa de mijloc îl deţine din venitul total a scăzut cu 30%”, scrie Temin. Cei mai bogaţi 20% din populaţie aveau acces la educaţie, slujbe bănoase și reţele sociale de susţinere, în timp ce restul au fost lăsaţi să se confrunte cu datorii tot mai mari, locuri de muncă prost plătite și probleme de sănătate. Astăzi, Temin spune că cei mai săraci dintre americani trăiesc în condiţii asemănătoare celor din lumea a treia, cu drumuri stricate, case dărăpănate, transport public și servicii sociale neglijabile.

Mai există însă un factor de care trebuie ţinut cont când vorbim despre diferenţele dintre situaţia Europei de Vest și cea a Statelor Unite, și anume rasismul. Temin explică modul în care creșterea economică și socială de după al Doilea Război Mondial s-a datorat printre altele și programului „Război Împotriva Sărăciei”, al președintelui Lyndon B. Johnson, care, printre altele, a lucrat împreună cu Martin Luther King la legislaţia care le-a permis negrilor să voteze. Însă, începând cu 1971, președintele Richard Nixon a înlocuit programul președintelui Johnson cu propriul program – „Război Împotriva Drogurilor”. „Pe măsură ce s-a extins în următoarele decenii, programul a fost aplicat mult mai dur împotriva afroamericanilor decât împotriva albilor… devenind Noul Jim Crow, reînnoind intenţiile rasiste ale legilor represive de după Reconstrucţia Sudului.” Temin se referă aici la legile Jim Crow, prin care albii democraţi au impus segregarea rasială în transportul public și în clădirile publice, precum și alte restricţii impuse negrilor la sfârșitul Reconstrucţiei SUA de după războiul civil. A fost totodată momentul în care relaţiile rasiale americane au luat drumul politicii și al luptei pentru drepturile universale ale omului și în care veniturile au început să se împartă în schema pe care o vedem astăzi. Individualismul care a urmat, caracteristic pieţei libere, nu a făcut decât să accentueze disparităţile sociale, ignorând nevoile sectorului cu cele mai mici venituri, părăsind cu totul spiritul universalismului.

Faptul că Donald Trump a identificat și a răspuns cu empatie la descurajarea, disperarea chiar, manifestată în acele sectoare ale populaţiei care n-au beneficiat de renașterea economică a perioadei Obama, precum și percepţia că unii negri din clasa mijlocie lucrează, în vreme ce unii albi sunt șomeri au fost factorii care i-au adus lu Trump majoritatea în Colegiul Electoral, crede Robert Paxton, profesor de știinţe sociale. Dar Trump nu va ameliora această situaţie. Dimpotrivă, nu va face decât s-o agraveze, prin maniera sa agresivă de conducere și prin oamenii pe care i-a instalat în funcţii ministeriale. Acesta este un moment de adâncire a dezbinării și mâniei în America, nu de vindecare sau reconstrucţie, crede Paxton.

Politică fără morală

Nici faptul că democraţia americană nu mai este o democraţie în adevărul sens al cuvântului sau că americanii afișează o lipsă de încredere acută și chiar suspiciune faţă de aparatul administrativ nu a dăunat victoriei lui Trump. „Avem, între democraţiile lumii, una dintre cele mai scăzute cote de participare în alegeri. Mulţi au devenit cinici, socotind că n-are rost să te mai deranjezi când, de două ori în ultimii 16 ani, am avut situaţii în care candidatul ieșit pe locul doi a fost uns președinte de către Colegiul Electoral, o mașinărie datând din secolul al XVIII-lea”, spune Paxton. Democraţia Statelor Unite a devenit în ultimii ani „disfuncţională ceva de speriat, iar sistemul politic în sine este văzut de prea mulţi alegători ca ilegitim”, spune și Ronald Inglehart, politolog la Universitatea din Michigan. Și nu este vorba doar despre impresii. Cercetători de la Universitatea Princeton au anunţat încă de acum doi ani că democraţia americană funcţionează mai mult ca o oligarhie, în care „elitele economice și grupurile organizate care reprezintă interese din sectorul de business au un impact substanţial asupra politicilor guvernului american, în timp ce oamenii de rând și grupurile care reprezintă interese de masă nu au aproape nicio influenţă”, iar la începutul acestui an și cercetătorii de la The Economist au declasat America de la „democraţie completă” la „democraţie disfuncţională”.

Impresia că politica americană se preocupă cu orice altceva numai cu grijile americanilor de rând, nu a fost vizibilă în special în respingerea lui Hillary Clinton, un candidat „al sistemului”. Însă de când Trump a preluat controlul atât la Casa Albă, cât și al Partidului Republican, impresia că politicienii americani nu au fost niciodată mai egoiști și mai preocupaţi de propriile interese este și mai acută. Pare că fiecare ordin executiv al Partidului Republican, care deţine majoritatea în Congres și în Senat, este ţintit să demoleze ceva, fără să creeze altceva în loc și fără să fie în interesul mai mare al naţiunii, iar asta o spune chiar republicanul Tom Rooney: „Am funcţia asta de opt de ani și mă chinui să găsesc un singur lucru pe care l-a făcut partidul nostru care să fie pozitiv, care să fie altceva decât să împiedice un alt program. Avem nevoie de victorii. Iar, dacă nu le putem avea, atunci nici nu mai putem justifica ce căutăm aici.”

Senatorul Ben Sasse, tot republican, crede că americanii cu totul și-au pierdut simţul integrităţii și al disciplinei personale. În noua sa carte, The Vanishing American Adult, recenzată de The Atlantic, el scrie că „americanii sunt un popor în derivă, plutind în bunuri materiale, dar înfometaţi spiritual după un sens în viaţă”. Sasse crede într-un proiect cultural care să-i unească pe americani, într-un timp în care provocările diversităţii și ale pluralismului au dus la un limbaj în spaţiul public și pe reţelele de socializare care trădează neîncredere, suspiciune și foarte multă indignare. Dar Sasse este convins că ţara se poate pregăti pentru ce urmează – automatizare în masă, dezangajament politic și civic – doar prin recuperarea simţului virtuţii, prin abilitatea de „a ne reimagina virtutea ca parte a ceea ce suntem ca cetăţeni”. Iar asta s-ar face prin regândirea educaţiei și mai ales a celor șapte ani de acasă. „Nu este aproape nimic mai important în ceea ce putem face pentru tinerii noștri decât să îi convingem că producţia e mai satisfăcătoare decât consumul”, o filozofie care caracterizează Germania, spre exemplu. Sfaturile lui sunt concrete – reducerea cheltuielilor în familie, reducerea timpului pe care copiii îl petrec în faţa ecranelor și, pentru părinţii obosiţi, reducerea cantităţii de alcool consumate.

The Atlantic crede că există însă o greșeală fundamentală în cartea lui Sasse, și anume că, prin sfaturile sale, ţintește de fapt doar clasa celor privilegiaţi, căci numai aceștia ar putea să abandoneze totul și să se mute altundeva cu copiii pentru 60 de zile, în căutarea de oportunităţi noi de învăţare – care este unul dintre sfaturile lui Sasse. Politicianul nu pare să ofere multă atenţie sau soluţii divizărilor reale din societate, în funcţie de venituri, rase și chiar convingeri religioase, divizări care i-au împins pe mulţi americani „să se simtă străini într-o ţară care nu mai e construită pentru ei”. Peter Temin vine aici cu recomandări care să completeze spaţiile lăsate libere de Sasse. Cea mai importantă este reducerea încarcerărilor în masă, în special a negrilor, încarcerări care în fiecare an costă 6% din PIB, conform unui studiu din 2016. Acești bani ar trebui în schimb folosiţi pentru creșterea fondurilor bugetare pentru educaţia publică, pentru ca familiile sărace să iasă din ciclul „educaţie proastă–slujbe proaste–educaţie și mai proastă pentru următoarea generaţie” și să se poată integra în economia largă. Cât timp nivelul inechităţii se adâncește și din ce în ce mai mulţi americani din clasa de mijloc se alătură păturii de jos, întreaga ţară pierde. Realitatea acestei situaţii este că „nu profităm de beneficiile cu care toţi americanii ar putea să contribuie la creșterea economiei, la avansarea medicinei și știinţei, care, în schimb, ar duce la creșterea calităţii vieţii pentru toţi – inclusiv pentru cei bogaţi”, explică Temin.