Depinzând pe cine întrebi, o să primești o altă părere. Întrebi pe muncitorii de la fosta fabrică de pâine Titan, din Cernica? Le întrebi pe doamnele de la poștă sau pe învăţătorii de la grupurile școlare? Îi întrebi pe taximetriști sau pe cei care lucrează pentru Uber? Întrebi un medic de la „Victor Babeș” sau pe unul de la CF Witting I? O întrebi pe doamna care vine săptămânal să facă curat sau pe doamna care o plătește, director de marketing la o corporaţie?

Pe scurt, Bucureștiul este un oraș al contrastelor, cu clădiri noi și cu unele pe sub care ţi-e frică să treci, cu complexe rezidenţiale de lux în buricul orașului și cu altele trântite la periferie, lângă stâne de oi și unde câinii sunt scoși la plimbare printre vacile aduse la păscut. Pe drumuri vei vedea bolizi de zeci de mii de euro, alături de mașini cu numere de Bulgaria și de bicicliști care își riscă viaţa, toţi prinși într-un trafic care nu cruţă pe nimeni. În București vei întâlni cerșetori bogaţi și cerșetori săraci, vei da peste fata din agenţia de publicitate care se îmbracă de pe Victoriei, dar merge cu metroul doar pentru că i se pare cool să pună pe Instagram poze cu ceilalţi oameni din metrou.

Poate te vei împrieteni cu Octav, venit pentru prima dată din Botoșani la București pentru că acolo nu avea unde să se angajeze în domeniul său, arhitectură. Aici s-a angajat la un birou mic (toate birourile de arhitectură din ţară sunt mici), se chinuie să găsească o chirie decentă, ca să mai aibă bani și de o viaţă socială, iar șeful său este unul dintre antreprenorii de succes ai acestei ţări, care, cu mult curaj și chiar mai multe scheme de contabilitate, a reușit să își facă o casă luxoasă, să își cumpere mașină și haine numai de pe site-uri străine, să plătească pensie alimentară pentru mai mulţi copii și, în general, să dea o grămadă de bani în cluburi, unde se preface că e cu vreo 10 ani mai tânăr. Parcă mereu un exemplu pozitiv e urmat de unul negativ și viceversa. România este o ţară obositoare, iar capitala acestei ţări este culmea oboselii psihice.

De aceea nu m-am mirat deloc când Digi24 a publicat o știre intitulată „Bucureșteanul în statistici: bogat, dar deprimat”. Să ne înţelegem, și în București există oameni săraci. La fel cum inechitatea veniturilor din România este cea mai gravă din Uniunea Europeană, posibil ca inechitatea veniturilor din București să fie cea mai gravă din România. Și asta nu neapărat din cauza salariilor mici, ci a celor foarte mari care se strâng aici, în capitală. În toată ţara, conform celor mai recente date INS, nu lucrează mai mult de 4,7 milioane de oameni. Ei bine, în București se strânge crema celor mai bine plătiţi 10% din salariaţii ţării. „Se observă o tendinţă accentuată de inegalitate a dezvoltării economice a Capitalei și a unor regiuni învecinate, prin comparaţie cu alte judeţe. Bucureștiul este unul dintre punctele de atracţie a capitalului, care a produs, în ultimii ani, o economie locală dezvoltată și diversă”, punctează și studiul Vital Signs, primul raport complex despre comunitatea bucureșteană.

Ceea ce ridică media foarte mult. Așa ajungem să ne comparăm cu alte orașe europene, când în capul nostru nu ar exista termeni de comparaţie. De exemplu, PIB-ul pe cap de locuitor nominal pentru București – Ilfov este mai mic decât în multe orașe europene, dar PIB-ul ajustat după puterea de cumpărare este cel puţin la egalitate, dacă nu chiar mai mare decât pentru alte orașe, precum Berlinul, Madridul, Atena. Ba chiar, cu 39.400 de euro PIB pe cap de locuitor – valoare ajustată la paritate cu puterea de cumpărare standard (power purchasing standard) de la 19.300 de euro nominal –, suntem peste media europeană, de 28.900 de euro. Ar trebui să fim fericiţi. De ce spunea știrea la Digi24 că suntem deprimaţi? Păi, dacă în afară de cei 10% care se bucură de cele mai mari salarii, restul muncim doar ca să ne plătim taxele și să mâncăm, care ar fi marele motiv de fericire? Venitul mediu al unei familii din România este de 3.000 de lei lunar. Din acești bani, 86%, adică aproximativ 2.550 de lei, se duc pe cheltuieli, arată cel mai recent raport INS. Este de înţeles de ce bucureșteanul cu 3.000 de lei pe lună este deprimat, chiar dacă este mai bogat decât 65% dintre salariaţii români care în prezent câștigă net sub 2.000 de lei pe lună (adică sub nivelul actual al venitului mediu pe economie). Anul trecut, România era pe primul loc în Europa, potrivit datelor Eurostat, în ce priveşte ponderea cheltuielilor cu mâncarea. De vină sunt salariile încă mici comparativ cu cele din alte state europene, deşi preţurile sunt în unele cazuri la fel. Iar faţă de 2016, anul acesta preţul alimentelor a crescut cu 2,61%, în condiţiile în care TVA-ul s-a redus de la 24% la 19%.

Pe măsură ce veniturile totale medii lunare pe gospodărie s-au îmbunătăţit constant în capitală, menţinându-se constant peste media naţională, cheltuielile totale medii pe gospodărie au urmat aceeași tendinţă crescătoare, arată raportul Vital Signs. În aceste condiţii, chiar și la nivelul de salarizare mai ridicat al bucureștenilor faţă de restul ţării, nu este de mirare că 35% dintre ei aveau dificultăţi („de cele mai multe ori” plus „din când în când”) legate de plata tuturor serviciilor și facturilor la sfârșitul lunii curente și se declarau „nesatisfăcuţi” și „total nesatisfăcuţi” de situaţia financiară a propriei gospodării, potrivit unei anchete a Comisiei Europene din anul 2015. În acel an, peste 45.000 de bucureșteni (atât persoane, cât și familii) au primit ajutoare sociale, indicând că „dezvoltarea economică a ultimilor ani pare să producă o inegalitate a veniturilor între majoritatea angajaţilor și unele segmente de populaţie. Politicile locale trebuie modelate și pe nevoia de a face accesibilă dezvoltarea economică a tuturor categoriilor de populaţie”, spune raportul Vital Signs.

Totuși o rată a sărăciei relative pentru București de 4,9% este cu mult sub valoarea totală a României, de 17,9%. După cum arată și raportul Vital Signs, „se observă o tendinţă accentuată de inegalitate a dezvoltării economice a Capitalei și a unor regiuni învecinate, prin comparaţie cu alte judeţe. Bucureștiul este unul dintre punctele de atracţie a capitalului, care a produs, în ultimii ani, o economie locală dezvoltată și diversă.” Ceea ce înseamnă că oricine își poate da cu părerea despre românii plecaţi la muncă și despre asistaţii sociali, dar adevărul este că, în România, binecuvântaţi cu oportunităţi sunt doar cei care se nasc în cele patru mari orașe ale ţării. Uităm că 8 milioane și jumătate de români, adică cam jumătate din populaţie, trăiesc în risc de sărăcie și excluziune socială. Conform unui raport guvernamental, 92% dintre persoanele sărace, dar care muncesc stau la sat, în zone slab populate, și 95% au cel mult gimnaziul. Dar, de mai bine de 20 de ani, guvernele au tot investit în cel mult 3-5 mari orașe, lăsând restul, și în special mediul rural, în colaps. Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali din România atrage acum atenţia că 33% dintre copiii sub 6 ani suferă de privare materială severă, ceea ce înseamnă că familiile lor nu-şi permit lucruri elementare. Indiferenţa celor de la guvernare faţă de situaţii de acest gen rezultă în faptul că acești copii vor crește în adulţi care nu vor avea mai mult de 8 clase, probabil nici vreo școală profesională și nu vor putea nicicum să se integreze pe o piaţă a muncii, care se tot specializează și se automatizează.

În schimb este fluturată ca o victorie faptul că România are în primul trimestru cea mai mare creştere economică din UE. Comparativ cu perioada similară din 2016, PIB-ul a crescut în primele trei luni ale anului cu 5,6%, conform Eurostat. Însă diverși experţi în finanţe și politici publice au explicat raţionamentul falimentar pe care se bazează această reușită: consum stimulat prin creşterea cheltuielilor cu salariile, cu ajutoarele sociale şi subvenţiile, suprataxarea sectorului privat şi descurajarea investiţiilor în economie. Președintele Consiliului Fiscal, Ionuţ Dumitru, atrăgea atenţia că legea salarizării unitare ar duce la o creștere medie a salariilor bugetarilor cu 40-50% anul viitor, iar deficitul public va atinge aproape 6%. El adăuga că, în aceste condiţii, guvernul nu mai are ce măsuri de compensare a creșterilor de cheltuieli să ia, motiv pentru care până și guvernul a amânat pentru puţin timp creșterile salariale. Ceea ce ar părea să indice o admitere a faptului că România nu are cum să suporte un astfel de program economic.

Însă economistul Florin Cîţu, senator PNL, spune că deja starea economică a ţării s-a înrăutăţit – „deficitul de cont curent este mai mare, datoria publică a crescut, investiţiile au fost tăiate la minimumul istoric, iar fondurile europene sunt zero” – și că în curând vom traversa o nouă criză economică, similară cu cea din 2008-2010. Fie că are dreptate, fie că nu, un progres real pentru România ar fi dacă cetăţenii ei ar renunţa la percepţia că „statul ne dă bani”. Statul nu poate decât să aloce banii pe care îi ia de la companiile la care este acţionar și de la contribuabilii care își plătesc impozitele la buget, explică Radu Crăciun, analist economic, membru fondator al Asociaţiei Analiștilor Financiar Bancari. Ceea ce înseamnă că, atunci când vine perioada electorală și toţi candidaţii sar cu promisiuni financiare, acele promisiuni nu sunt făcute pe bani pe care guvernanţii îi au în vreun moment, ci pe banii pe care se așteaptă să îi ia de la cei care îi votează. Un detaliu important pentru vot!

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.