Deceniu după deceniu, Darold și Barbara Bigger și-au construit viaţa cu cinste, disciplină și devotament.

După ce s-au stabilit în campusul Universităţii Walla Walla, din nord-vestul Statelor Unite, Barbara a fost manager al librăriei studenţești. Darold a avut o carieră dublă, de pastor și capelan pentru rezerviștii din marina militară americană. Pentru o perioadă, a fost capelan-șef, având grad de contraamiral. Între timp, a obţinut și un doctorat. Ajunseseră pe culmi pe care foarte puţini oameni abia dacă le visează. Nu era niciun motiv să nu creadă că totul va merge mai departe la fel de nobil și luminos.

Și, deodată, exact acel tip de situaţii de viaţă pe care Barbara le găsea în manualele pentru studenţi, iar Darold le trata la militari care trecuseră prin traume sfâșietoare, i-a lovit când se așteptau mai puţin. Aruncaţi într-un ciclon de emoţii, frământări și lupte sufletești, au fost șocaţi să descopere că erau în aceeași barcă, de fapt, cu ucigașul fiicei lor. Ce avea să iasă din această revelaţie devastatoare?

Ştiu câte ceva despre o tragedie personală care v-a lovit cu totul imprevizibil, într-un moment de vârf al vieţii dumneavoastră și al acestei complexe activităţi de pastor, capelan și profesor. Cu permisiunea dumneavoastră, aş vrea să redeschid acel capitol tragic. Ce s-a întâmplat și care au fost efectele pe care le-aţi resimţit?

Darold: Da, suntem dispuşi să discutăm acest subiect, ce a însemnat tragedia respectivă pentru noi. Barbara, vrei să povesteşti tu ce i s-a întâmplat lui Shannon?

Barbara: Fiica noastră cea mare a absolvit colegiul Walla Walla în 1995. Ea făcea un stagiu de practică la Spitalul Adventist Washington, care se află în apropiere de capitala federală, în cealaltă parte a ţării. Petrecuse acolo aproape un an și mai avea două săptămâni până la încheiere, când un bărbat tânăr a reuşit să pătrundă în apartamentul ei – nu vom şti niciodată cu siguranţă cum anume – şi a înjunghiat-o mortal. Am primit vestea despre acest eveniment prin capelanul campusului. Şi, desigur, niciodată nu te aştepţi să ţi se întâmple aşa ceva ţie. Credeam că numai alţi oameni sunt ucişi. După câteva zile, tânărul a fost găsit şi de atunci se află în închisoare.

Se ştie dacă mai atacase şi alte persoane înainte?

Darold: Acest lucru nu a fost niciodată dovedit. Au existat suspiciuni, dar nu au fost niciodată aduse probe în acest sens. El a recunoscut acuzaţiile de omor deosebit de grav, tentativă de agresiune sexuală şi jaf armat. Acest lucru mi s-a părut foarte straniu, anume faptul că şi-a recunoscut vinovăţia pentru aceste fapte. Crima s-a petrecut de fapt în statul Maryland, situat în vecinătatea districtului federal Columbia, Washington, iar în Maryland este în vigoare pedeapsa cu moartea, aşa că pentru a evita această soartă…

…a pledat vinovat.

Darold: Iar acum îşi va petrece restul vieţii în închisoare, în Maryland.

Aşadar, nu va fi eliberat niciodată.

Darold: Nu. Pentru acuzaţia de omor deosebit de grav, ceea ce înseamnă că acea crimă a fost premeditată, el a fost condamnat la închisoare pe viaţă, fără drept la eliberare condiţionată. A mai primit o condamnare pe viaţă pentru tentativă de agresiune sexuală şi încă 20 de ani de închisoare pentru jaf armat.

Desigur, a fost mai întâi şocul, refuzul de a crede. Cum aţi supravieţuit?

Barbara: Acest eveniment a avut loc în 1995, pe 16 iunie, atunci când în SUA se sărbătorea Ziua Tatălui, iar în familia noastră era aniversarea tatălui meu. Aceste date sunt pentru totdeauna legate una de cealaltă.

Darold Bigger

Darold: Au trecut aproape 20 de ani de la această tragedie. Primirea unei asemenea veşti reprezintă un şoc atât de mare pentru organism, încât nu mai poţi gândi, nu poţi lua decizii cu luciditate, logica pare că dispare. Aceea a fost cu adevărat o perioadă dificilă. Însă Dumnezeu ne-a ajutat să o depăşim. Și am fost și foarte privilegiaţi să facem parte dintr-o comunitate umană care ne-a sprijinit imediat.

Barbara: După cum a menţionat Darold mai devreme, avem șansa că locuim într-un campus minunat, în care oamenii se cunosc între ei. iar aceea a fost o perioadă în care am fost pur şi simplu înconjuraţi de oameni care ne-au demonstrat în multe feluri că le păsa de noi.

Darold: Acest eveniment a determinat apariţia unor schimbări semnificative atât în cazul meu, cât şi în cel al soţiei, chiar şi în ceea ce priveşte personalitatea noastră. Până atunci, am fost în general o persoană căreia cuvintele îi veneau uşor. Ca să exemplific, dacă m-ai fi întrebat brusc la ce mă gândesc, puteam începe să vorbesc de la mijlocul propoziţiei care-mi trecea prin minte în acel moment. Îmi găseam întotdeauna cuvintele. Însă atunci când Shannon a fost omorâtă, pentru o lungă perioadă de timp nu am mai avut pur şi simplu nimic de spus.

Barbara: Iar eu am devenit foarte vorbăreaţă. Shannon era comunicativă. Îţi povestea cu mult mai multe detalii decât voiai să afli despre orice. Cumva, am devenit asemenea ei în multe privinţe. Ani de zile, fusesem mereu ultima familie care ieşea din biserică în fiecare săptămână, deoarece Darold, care își lua foarte serios rolul de pastor, trebuia să stea de vorbă cu toată lumea şi să se asigure că totul era în regulă. Dar după ce Shannon a fost ucisă, el dispărea pe uşa laterală, în schimb eu voiam să discut cu oamenii.

Ce s-a întâmplat cu înţelegerea dumneavoastră despre Dumnezeu?

Darold: În cazul meu, nu ştiu dacă modul în care Îl înţelegeam pe Dumnezeu s-a schimbat foarte mult, însă multe idei pe care le rezolvasem teoretic în mintea mea mai înainte au căpătat deodată alt sens. Noi nu l-am învinovăţit pe Dumnezeu pentru ceea ce se întâmplase. Însă am avut multe întrebări. Este vechea întrebare de bază a teodiceei [dreptatea lui Dumnezeu]: Dacă Dumnezeu este atotputernic, de ce îngăduie să se întâmple astfel de lucruri? Iar dacă Dumnezeu ne iubeşte, atunci de ce nu îi ocroteşte pe oamenii devotaţi lui? Cred că am ajuns să recunoaştem faptul că această lume reprezintă un loc periculos şi ostil. Iar ca să le acorde tuturor libertatea absolută de a lua deciziile pe care și le doresc în viaţă, Dumnezeu îngăduie ca lucruri adesea dureroase şi îngrozitoare să li se întâmple oamenilor. Noi nu suntem la adăpost de aceste lucruri într-o măsură mai mare decât ceilalţi oameni. Este o consecinţă a faptului că trăim în această lume. Aceste premise nu sunt uşor de acceptat, deoarece cuprind ramificaţii legate de gradul de implicare sau neimplicare a lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi a unei persoane.

Aşadar, din acel moment, în ceea ce mă priveşte, frământarea principală a experienţei creştine, a relaţiei personale cu Dumnezeu a fost aceea de a găsi un echilibru între o viziune deistă despre Dumnezeu – conform căreia Dumnezeu există, dar aici nu acţionează în niciun fel, aşadar Se află departe de noi şi nu Se implică în problemele noastre – şi o viziune a unui Dumnezeu cazuistic, responsabil pentru orice lucru, oricât de mărunt, care ni se întâmplă în viaţă, de tipul: dacă nu îmi găsesc creionul, Îl rog pe Dumnezeu, „Doamne, ajută-mă să-mi găsesc creionul.” Nu mă satisface niciuna dintre aceste două extreme, dar sunt astfel nevoit să mă lupt să găsesc un echilibru între cele două, care să permită ca Dumnezeu să intervină în mod supranatural în viaţa oamenilor în anumite ocazii. Și cred că Dumnezeu procedează în acest mod, am fost martor la astfel de situaţii, însă ele nu au loc foarte des.

Cum au stat lucrurile în cazul dumneavoastră?

Barbara: Nici eu nu I-am pus întrebări lui Dumnezeu şi nici nu l-am acuzat în vreun fel. Poate că „nu I-am pus întrebări” nu este exprimarea potrivită. Mă întreb totuși de ce a ales să nu intervină de această dată, dar nu-L învinovăţesc pentru acţiunile lui Anthony (acesta este numele bărbatului care a omorât-o pe Shannon). Plănuiesc să-i pun lui Dumnezeu întrebări, dacă este important, atunci când Îl voi avea în faţă.

Fiinţa pe care sunt cu adevărat mânioasă şi care mi-a creat probleme este Satana. Mi-am dat seama că el ne ataca familia, iar eu nu eram deloc fericită din pricina acestui lucru. Voiam ca el să știe că nu avea să câştige. Şi i-am spus acest lucru într-o seară. Eram foarte supărată şi foarte tristă! Mă îndreptam spre casă, într-o maşină de teren mare şi veche pe care o aveam în acea vreme, iar afară se întunecase şi ploua. Am lovit cu mâna volanul și am strigat: „Te urăsc!” I-am spus lui Satana: „Nu vei câştiga.” Acesta a fost finalul. M-am eliberat de mânie, iar de atunci totul a fost bine.

Această tragedie a schimbat și modul în care vă raportaţi la oameni? Aţi devenit cinici, plini de resentimente? V-aţi pierdut încrederea în oameni?

Darold: Da. Tocmai am citit despre un studiu referitor la tinerii americani: generaţia anilor 2000, în raport cu generaţiile anterioare, are cel mai mic grad de încredere în semeni. Este o descoperire îngrozitoare.

Încrederea reciprocă – aceasta a fost, din câte pot eu înţelege, o trăsătură de bază a naţiunii americane.

Darold: În cazul meu, iată ce s-a mai întâmplat la câteva luni după ce Shannon a fost ucisă. Timp de 5-6 luni, am suferit atât de intens, încât mânia pe care o simţea Barbara nu m-a cuprins decât mai târziu. Am fost șocat atunci când Anthony a făcut recurs. Voia să-şi schimbe declaraţia, să spună că era nevinovat de crimă, şi a cerut ca pedeapsa lui să fie redusă. Iar această situaţie a dezlănţuit în interiorul meu nişte simţăminte foarte puternice de mânie şi de ură faţă de el. Acesta era bărbatul care recunoscuse că a legat-o pe fata noastră şi că a înjunghiat-o mortal, iar acum voia să scape, fără a suporta consecinţele pentru fapta sa. Eram pur şi simplu livid.

Timp de câteva săptămâni, am încercat să fac faţă situaţiei. Când privesc acum retrospectiv, îmi dau seama că este de râs, însă nu mi se părea hilar în acea vreme. Predam în acea perioadă un curs legat de gestionarea stresului. Aşadar, cunoşteam toate exerciţiile concepute pentru asta: tehnici de respiraţie profundă și relaxare. Cunosc aceste lucruri, modul în care se fac aceste exerciţii. Le ştiam, dar nu voiam să le fac. Iar atunci când am încercat să o aplic, această metodă nu a mers. Încă aveam un nod în stomac, gura era tensionată, iar pumnul, încleştat. Eram furios şi nu puteam găsi o modalitate de a mă elibera de acest simţământ. Predasem și cursuri de spiritualitate creştină, în cadrul cărora studiam despre rugăciune, meditaţie şi practică și îi încurajasem pe studenţi să avem încredere că Dumnezeu Se îngrijeşte de noi. Nici măcar acele exerciţii nu îmi erau de ajutor.

Într-o dimineaţă, am ajuns la biserică disperat, foarte descurajat și am ascultat predica. Cei de acolo nu ştiau prin ce treceam eu. Vorbea capelanul campusului de aici, cel care ne anunţase de moartea lui Shannon. Vorbea despre criteriul dat de Iisus, anume că cei din jur îşi vor da seama că suntem ucenicii Lui, dacă ne vom iubi unii pe alţii. Şi, iată-mă pe mine, un om plin de resentimente, mânios, furios, nu eram în stare să fac nimic cu aceste lucruri. Mă simţeam complet înfrânt. Iată, era un lucru simplu pe care-l dorea Dumnezeu de la mine, iar eu nu-l puteam face. Şi am recunoscut în adâncul meu, mai mult decât o făcusem până atunci, că eram un om cinic, furios, plin de resentimente. Iar acest lucru însemna că aveam nevoie de Dumnezeu la fel de mult cât avea Anthony în celula sa din închisoare. O, Doamne, într-o privinţă, Anthony şi cu mine ne asemănam.

Eraţi în aceeaşi barcă.

Darold: Aşa este, eram în aceeaşi barcă. La câteva secunde după ce am trăit acel simţământ de disperare, mi-am amintit de afirmaţia făcută de Pavel în Romani, capitolul 5: „pe când eram noi încă păcătoşi, Christos a murit pentru noi.” Şi să fiu convins că Iisus a făcut acest lucru pentru mine nu doar atunci când mă supărasem pe sora mea mai mică sau atunci când mă enervasem că cineva din faţă conducea încet, în timp ce eu mă grăbeam… Când m-am văzut pe mine însumi ca pe o persoană mânioasă, în esenţă plină de resentimente – acesta fiind Darold pentru care murise Iisus –, totul s-a schimbat pentru mine din acel moment.

Cu siguranţă, faptul că am simţit ce a făcut Iisus pentru mine, iertându-mă atunci când mă aflam în cea mai rea stare cu putinţă, a fost darul lui Dumnezeu pentru mine. Deoarece, acum, iertarea celor care m-au supărat sau care mi-au făcut rău reprezintă o reacţie firească a mea la darul lui Dumnezeu pentru mine, și nu ceva ce am realizat pe cont propriu. Acest lucru m-a determinat să studiez timp de zece ani conceptul de iertare.

Barbara şi cu mine ţinem acum cursuri pe această temă. Am terminat o carte care este gata de publicare în acest moment. Împreună cu un coleg, am conceput şi am filmat un seminar despre iertare, care tocmai a fost lansat. Toate aceste acţiuni constituie rezultatul tragediei prin care am trecut. Ele m-au ajutat foarte mult.

Darold, Hilary, Dawson, Kris, McKenzie și Barbara (2010).

I-am dus pe nepoţii noștri la mormântul lui Shannon și le-am explicat: „Când Iisus va veni, mormintele se vor deschide, iar oamenii vor ieşi din ele.“ Au fost de părere că este o idee foarte bună, iar eu le-am zis: „Chiar este o idee bună.“

Dacă am înţeles corect ce mi-aţi spus, dumneavoastră şi soţia aţi fost puţin defazaţi în perioada de suferinţă? Cum aţi relaţionat unul cu celălalt când v-aţi aflat în faze diferite de suferinţă?

Darold: Din fericire, ne-am îngăduit unul altuia să suferim în propriul ritm. Iar acesta este, cred, un lucru pe care multe cupluri sau familii sunt incapabile să-l facă, situaţie care cauzează un stres enorm. Chiar dacă treceam prin etape distincte în perioade diferite, de obicei unul avea moralul ridicat, iar celălalt era distrus, ca să zic aşa. Şi am reuşit să ne sprijinim unul pe celălalt în acest mod, am discutat mult. Chiar dacă nu aveam multe de spus, oricum vorbeam unul cu celălalt, ne ţineam la curent în legătură cu ce ni se întâmpla. Faptul că îţi este îngăduit să treci prin fazele suferinţei în ritmul propriu este în sine un lucru de foarte mare ajutor. Uneori, unul dintre noi voia să fie singur, uneori, unul dintre noi simţea nevoia de a vorbi, uneori, unul dintre noi se simţea mai fericit sau mai trist decât celălalt. Și recunoaşterea faptului că tiparele de reacţie sunt individuale şi imprevizibile a fost un dar pe care mi l-ai oferit tu, Barbara.

Barbara: Ni l-am dăruit unul altuia. Iar fiica noastră care trăieşte a suferit într-un mod diferit de al nostru.

Ei bine, acesta este un alt capitol al poveştii.

Barbara: Fiica noastră care trăieşte avea 22 de ani, iar Shannon avea 25 de ani. Erau destul de apropiate ca vârstă. Data viitoare când veniţi, veţi putea să discutaţi și cu ea. Este dispusă să discute acest subiect, dar nu îl aduce ea în discuţie. Nu spune nimic în legătură cu această temă fără a fi întrebată. Dar şi ea a depăşit această situaţie, iar acum se simte bine. Era logodită în acea perioadă, l-a avut ca sprijin pe logodnicul ei, care acum i-a devenit soţ. Totuși este o persoană rezervată şi a suferit în majoritatea timpului de una singură. S-a confruntat şi ea cu anumite provocări.

Această întâmplare a avut impact asupra rudelor noastre şi chiar asupra prietenilor. Chiar recent am citit o însemnare scrisă de o prietenă de-a lui Shannon, care i-a fost colegă de şcoală. Aceasta îşi aminteşte încă de acele evenimente, iar ceea ce i s-a întâmplat lui Shannon o face să fie îngrijorată în legătură cu viaţa, în legătură cu propriii ei copii, cu siguranţa lor. Tragedii de acest fel aduc în discuţie asemenea probleme.

Sănătatea dumneavoastră fizică a fost afectată?

Barbara: Nu cred. Nu ştim să se fi întâmplat acest lucru.

Darold: Deşi tu te-ai întrebat dacă sănătatea mamei tale nu a fost cumva afectată de acest eveniment. A fost un lucru extrem de dificil de depăşit pentru mama ta. Am mers cu toţii în Maryland ca să fim de faţă la pronunţarea sentinţei. Iar în drum spre casă, mama a început să se simtă din ce în ce mai rău. Nu ştia ce are. Apoi s-a descoperit că avea cancer de pancreas, care era aproape ca o condamnare imediată la moarte. Şi nu avusese cazuri de cancer în familie, aşa că eu sunt de părere că stresul cauzat de acest eveniment i-a declanşat boala. Aşa că am pierdut-o un an mai târziu. Această situaţie ne face să fim pur şi simplu nerăbdători să vedem sfârşitul tuturor lucrurilor de acest fel.

Aceste evenimente v-au dat o perspectivă complet nouă asupra revenirii lui Iisus, nu-i așa?

Darold: Da. Cimitirul de pe deal, situat la o mică distanţă de locul în care am făcut astăzi înregistrările, este folosit de adventişti de multă vreme. De peste 100 de ani. Se numeşte Mount Hope [Colina Speranţei]. Shannon este îngropată acolo, alături de alte persoane dragi nouă: mama ta, tatăl meu, pastorul Decker, cel care i-a botezat pe strămoşii Barbarei şi cel care a înfiinţat şcoala unde lucrăm. Îi duc pe nepoţii noştri acolo. I-am dus într-o ocazie, înainte ca ei să fie suficient de mari ca să înţeleagă chestiunile legate de moarte şi de înviere, şi le-am explicat: „Când Iisus va veni, mormintele se vor deschide, iar oamenii vor ieşi din ele.” Au fost de părere că este o idee foarte bună, iar eu le-am zis: „Chiar este o idee bună.”

Vă mulţumesc și sunt foarte mișcat că mi-aţi împărtăşit experienţele dumneavoastră. Dumnezeu să continue să vă întărească şi să vă facă instrumente ale iertării, ale vindecării şi ale speranţei, vestitori ai veacului viitor.