Până nu demult credeam cu tărie în ideea că orice ţară își merită liderii, care sunt oglinda societăţii care i-a format și care i-a ales. Noi, pe ai noștri, americanii, pe ai lor. Însă evenimente recente pe scena politică americană mă determină să îmi nuanţez poziţia.

Cei dintre noi care zilnic stau la marinat în sosul deplorabil care se scurge din deșeurile știrilor politice naţionale și internaţionale sunt cel puţin deziluzionaţi de viaţă, dacă nu de-a dreptul deprimaţi. Mulţi dintre mileniali simt că nu au existat niciodată vremuri mai negre și mai tulburi și chiar și generaţiile mai în vârstă trag semnale de alarmă că nu este un timp în care societatea să se culce pe o ureche și să accepte orice variantă de viitor ni se formează în faţa ochilor.

America a trecut în doar opt ani de zile de la alegerea primului președinte de culoare la alegerea primului președinte rasist pe faţă, cu o legitimitate îndoielnică, un caracter depravat și înclinaţii iliberale. Schimbarea este atât de mare și de bruscă încât nicio explicaţie pe care am citit-o nu mi s-a părut destul de satisfăcătoare. Cartea rasismului s-a jucat poate cel mai mult, ideea că America are o gravă și nerezolvată problemă cu rasismul. Ceea ce probabil că parţial este adevărat. Dar tind tot mai mult să cred, pe măsură ce trece timpul și oamenii au avut răgazul să își reevalueze poziţiile, ideologiile, credinţele, părerile, că problema cea gravă și nerezolvată nu doar în America, ci în orice ţară care a optat pentru o conducere populistă este hăul care s-a produs, în atâtea decenii de democraţie călduţă, între elite și oamenii de rând.

Este, în definitiv, o problemă de iluzie. Uitaţi-vă la lideri precum Putin, Erdogan, Maduro, care și-au păstrat o linie consecventă de populism și care în continuare sunt prima opţiune a poporului pe care îl conduc, după ani de zile în care au avut ocazia să își dea arama pe faţă. Poate că de afară se vede că interesul lor este la fel de departe de popor precum cel al elitelor democratice, despre care avem impresia că s-au cocoţat undeva în stratosferă și au uitat să mai vorbească limba comună. Dar în interior au reușit să păstreze iluzia unei conexiuni sincere la problemele reale și urgente ale oamenilor, ale „celor uitaţi” de ceilalţi politicieni.

Limba comună a fost votată și la alegerile legislative primare organizate de Partidul Democrat pentru alegerea reprezentanţilor în circumscripţiile statelor americane și în care mai mulţi candidaţi tineri și progresiști au luat locurile unor dinozauri din familii cu istorie politică în zonă. Jurnaliștii americani scriu despre un vânt nou și răcoritor care mătură partidul învechit și îl împinge spre stânga politică, un vânt care bate dinspre societatea civilă, care nu mai așteaptă să i se rezolve problemele, ci găsește noi energii să și le rezolve singură.

Campanii cu suflet

Se spune să cine intră în politică ori nu supravieţuiește, ori rezistă destul încât să devină la fel ca persoanele pe care le detesta la început. Este un risc pe care tot mai mulţi tineri americani, chiar și fără experienţă politică, sunt dispuși să și-l asume pentru a reconstrui o forţă politică care să ofere vârfuri în care oamenii să își poată pune încrederea. Așa s-a ajuns ca Don Costa și Paul Costa, veri îndepărtaţi care se trag dintr-o familie politică iconică în Pennsylvania, să piardă în favoarea a două tinere aflate la prima cursă electorală, Summer Lee (30 de ani) și Sara Innamorato (32 de ani). Aceste femei nu au vândut iluzii, ci propria experienţă în calitate de persoane „uitate” de sistem într-un stat american care, din 1992 și până în 2016, a votat pentru democraţi, iar în 2016 pentru Donald Trump.

Lee a vorbit despre datoriile studenţești de mai bine de 200.000 de dolari pe care le are după ce a absolvit dreptul și care au făcut-o să lupte pentru „nevoia unei educaţii calitative gratuite pentru toată lumea”. Astfel a câștigat alegerile o tânără de culoare într-un stat de albi, scrie NYTimes, sau mai precis care are doar 11,4% populaţie de afro-americani. De cealaltă parte, Innamorato a vorbit deschis despre problemele pe care le-a trăit căzând din clasa mijlocie în cea de jos din cauza adicţiei de opioide a tatălui ei. „Eu am trecut prin problemele cu care se confruntă oamenii din circumscripţia mea”, a spus ea. Pennsylvania este unul dintre statele cel mai puternic lovite de epidemia abuzului de opioide.

Elizabeth Fiedler, 37 de ani, a anunţat că va candida la trei luni după ce a născut al doilea copil. Un punct forte al campaniei sale câștigătoare a fost faptul că a vorbit despre frica pe care a resimţit-o pentru copiii ei după ce i-a expirat asigurarea medicală și, în general, despre dependenţa americanilor de rând de acest sistem. Situaţia este atât de drastică pentru unele persoane, încât o femeie din Boston, Massachusetts, care și-a prins piciorul în spaţiul dintre tren și peron i-a implorat pe cei din jurul ei să nu cheme salvarea, fiindcă nu era sigurată și nu avea posibilitatea să plătească. Conform datelor oficiale, un transport cu ambulanţa îi poate costa pe oamenii din Boston între 1.200 și 1.900 de dolari.

O victorie aparte

Victoria care a capturat imaginaţia și speranţele americanilor anti-Trump îi aparţine însă Alexandriei Ocasio-Cortez, o fostă chelneriţă, de 28 de ani, de etnie latinoamericană, care l-a înfrânt pe Joe Crowley, reprezentant democrat al celei de-a 14-a circumscripţii din New York şi numărul patru în cadrul partidului în Camera Reprezentanţilor, pe care unii îl vedeau chiar preşedinte al Camerei, dacă Partidul Democrat ar putea câștiga majoritatea la alegerile de jumătate de mandat, care se vor organiza în noiembrie, când cele 436 de mandate din Camera Reprezentanţilor vor fi înnoite pe o perioadă de doi ani, iar 35 din cele 100 de mandate din Senat, pe şase ani. Cele două camere ale Congresului se află în prezent pe mâna republicanilor, însă partidul preşedintelui se teme de o derută de amploare după aceste semne de resuscitare a Partidului Democrat.

După cum probabil intuiţi deja, Alexandria nu este totuși doar o fostă chelneriţă. Tânăra a studiat economie și relaţii internaţionale la Universitatea din Boston, timp în care a lucrat și pentru senatorul Ted Kennedy. După terminarea studiilor s-a întors în Bronx, New York, și s-a angajat în sistemul de învăţământ pe un post de management. Când a lovit criza financiară globală, și-a luat un alt doilea job, de chelneriţă, pentru a o ajuta pe mama ei să nu fie dată afară din casă, după ce tatăl ei a murit de cancer, iar mica afacere pe care o conducea a falimentat.

Această experienţă de viaţă i-a format impulsurile politice. „Mama mea făcea curăţenie în casele altora și era șoferiţă de autobuz. Când familia mea era gata să intre în faliment am început și eu să servesc la mese și să pregătesc cocktailuri la bar. Înţeleg durerea clasei muncitoare din America, pentru că am trăit-o”, o citează The Guardian. Ea a dus o campanie progresistă, insistând pe gratuitatea educaţiei, universalitatea accesului la sistemul de sănătate și reformarea sistemului juridic criminalist. Crowley, în schimb, ar fi paralel cu clasa muncitoare a circumscripţiei și ar promova politici de excludere într-o regiune în care se vorbesc mai bine de 130 de limbi, a pledat ea. Iar după 20 de ani de reprezentare a acestei circumscripţii, oamenii i-au dat dreptate și l-au înlocuit pe cel care a ajuns să fie sinonim cu un aparat de stat bătrân și bolnav. „Este timpul să ne dăm seama că nu toţi democraţii sunt la fel… ei au bani, dar noi avem oameni”, sunau mesajele ei de campanie.

Dacă Partidul Democrat speră să câștige ceva mai multe voturi în noiembrie și să pregătească un candidat solid pentru alegerile prezidenţiale din 2020, acum este momentul să asculte de oameni precum Cortez, care insistă că progresul partidului nu constă într-o fixaţie pe tot ce face președintele și ce postează pe Twitter. Democraţii au de învăţat din victoria lui Trump și din abilitatea lui de a mobiliza oameni care sunt alienaţi de partidele politice tradiţionale – „El s-a adresat direct unor probleme nebăgate în seamă de niciunul dintre partide. Trebuie să corectăm acest tip de neglijenţă. Trebuie să venim cu un plan și cu o viziune în care oamenii să poată să creadă și nu cred că certurile pe Twitter cu președintele ne vor ajuta să progresăm ca naţiune”, citează The New Yorker.

De ce sperăm

Alexandria Cortez nu avea cum să câștige. Nu avea cum să câștige potrivit sistemului nostru de gândire fatalist și nu trebuia să câștige nici potrivit unor evidenţe de necontestat, cum ar fi faptul că Joe Crowley este forţa dominantă în politica New Yorkului de cel puţin un deceniu și nimeni din propriul partid nu s-a mai aventurat să îi facă concurenţă de 14 ani, conform BBC. În același timp, campania lui Crowley s-a bazat pe același sistem american de finanţare care i-a asigurat o mulţime de resurse, dar care deopotrivă face automat din oamenii politici sclavi ai companiilor care au investit în ei, în timp ce Cortez a avut cea mai mare strângere de fonduri pentru sume mai mici de 200 de dolari dintre toţi candidaţii din circumscripţie. Diferenţa a fost de la 3 milioane de dolari pentru Crowley, la 300.000 de dolari pentru Cortez. Nici măcar colegii ei de la Democraţii Socialiști ai Americii nu credeau că este posibilă o victorie, cei mai optimiști mulţumindu-se cu 30% din voturi, care oricum ar mai fi ciobit din aura lui Crowley. Cortez a câștigat cu 57,5% din voturi.

Șoc și groază să vezi că dinozauri politici cu mâinile adânc băgate în buzunarele marilor afaceriști pot fi daţi la o parte de novici care îndrăznesc să spună că „într-o societate modernă, morală și bogată, niciun cetăţean nu ar trebui să fie prea sărac să trăiască. Pentru mine asta înseamnă că accesul la sănătate este un drept al omului, că orice copil, indiferent unde se naște, ar trebui să aibă acces la educaţie și că politicile publice ar trebui să le permită oamenilor să aibă un acoperiș deasupra capului și mâncare pe masă și să ducă o viaţă demnă”. Șoc și groază să vezi cum 300.000 de dolari pot să bată 3 milioane, când știi cum să te adresezi oamenilor ca să le câștigi încrederea practic pe gratis.

Este adevărat că vorbim despre un caz dintre 535 de alegeri și că practic doar de acum Cortez va începe să înfrunte de fapt marea mașinărie a politicii americane, care înghite intenţiile bune și sincere ca pe bomboane. Totuși Cortez nu este singură. Este printre 130 de femei, inclusiv Summer Lee, Sara Innamorato, Elizabeth Fiedler care au fost victorioase la această tură de alegeri. Ceea ce în sine este o altă ispravă – tot mai multe femei reușesc să intre în politică.

„Cu ăștia nu se poate”, spunem noi, românii, cu un dramatism de parcă am fi singurii bătuţi de soartă pe pământ. Cu siguranţă sunt și mulţi americani care spun și gândesc la fel. Însă sunt și alţii, care visează, care îndrăznesc să încerce să ajungă într-un loc din care să reflecte mai corect societatea din care fac parte. Pentru că realitatea este că te uiţi în jur și poţi să vezi măcar o persoană care totuși nu își merită liderii pe care îi are, care suferă nevinovată și neputincioasă, singură într-o mare de oameni care simt că trebuie să își poarte poverile singuri, ca pe un soi de penitenţă.

Însă concluzia acestor victorii este că se poate și altfel. Se poate merge împotriva valului. Putem și trebuie să ne canalizăm energiile într-o contracultură, făcută după chipul și asemănarea nevoilor și preocupărilor noastre. Și putem face asta într-un mod pozitiv, în care în centru nu sunt cei care ni se opun, ci oamenii care au nevoie de altceva, care sunt ca noi. Nu trebuie să intrăm toţi în politică, nici pe departe. Dar e important să ne susţinem unii pe alţii în feluri pozitive și creative, în politică pe aceia dintre noi care vor urma exemplul lui Cortez, dar și în viaţa de zi cu zi.