Nu mă îndoiesc nici măcar pentru câteva secunde că povestea reală pe care o veţi citi în următoarele minute va ajunge scenariul unui film de Hollywood cu nimic mai prejos decât Podul spionilor, o dramă istorică din 2015, nominalizată la șase Premii Oscar, despre negocierea unui schimb de spioni între Statele Unite și Uniunea Sovietică.

Citind amplul reportaj pe care Doug Bock Clark l-a scris pentru GQ despre condamnarea lui Otto, despre moartea sa și tot ce s-a întâmplat în răstimp, rămân la senzaţia că povestea nu este deloc despre Otto, ci despre negociatorii eliberării sale și despre relaţia extrem de ambiguă și imposibil de pătruns dintre două state, de data aceasta SUA și Coreea de Nord, care au trecut de la război la pace într-o atât de scurtă perioadă, în care s-au spus multe lucruri în memoria lui Otto. Cu siguranţă, cel puţin președintele Trump ar fi extrem de entuziasmat de o asemenea idee de film. Denuclearizarea Coreei de Nord, dacă va fi dusă până la capăt, ar fi poate cea mai mare ispravă a Statelor Unite de la Războiul Rece încoace. Iar Otto a jucat aici un rol pe care s-ar putea să nu îl înţelegem niciodată pe deplin.

Cine era Otto, de fapt

Otto era ca orice alt tânăr american de 21 de ani de care nu am auzit niciodată. Un băiat desprins din scenariile filmelor americane care chiar încearcă să nu mai perpetueze vechile stereotipuri, atât de clișeice. Adică Otto era și sportiv dintr-o familie cu bani, dar și deștept; și rege la balul de absolvire al liceului, dar și modest și sincer în discursurile sale. Otto era băiatul la care visau toate fetele și pe care îl invidiau toţi băieţii, dar și prietenul tuturor, care nu se ferea să dea o mână de ajutor.

Otto era de asemenea și foarte orientat profesional. Intrase la Universitatea din Virginia cu bursă și intenţiona să devină bancher. În camera sa de cămin avea un calendar în care erau trecute toate lucrurile de care trebuia să se ocupe, de la întâlniri cu prietenii, la meciuri de baschet, la lucrări de predat și examene. Frăţia din care a ales să facă parte era mai degrabă dedicată „tocilarilor”, iar un coleg avea să spună despre el că nimic nu era mai important pentru Otto ca familia și viaţa academică. După ce a câștigat și un internship important în primul an de facultate a devenit clar pentru toată lumea că Otto era mai matur și mai responsabil decât ceilalţi de vârsta lui și că avea toată viaţa planificată dinainte.

„De ce i-ai spune «nu» unui astfel de copil?” spune mama sa despre decizia lui Otto de a-și petrece Revelionul în Coreea de Nord. Era obișnuit să călătorească singur și deja fusese în Cuba, altă ţară cunoscută pentru regimul opresiv. Până la urmă de ce și-ar fi făcut griji părinţii? Coreea de Nord este o atracţie turistică unde ajung oameni din toată lumea fără probleme, iar Otto își făcuse rezervări printr-un operator turistic ce organiza un tur ghidat cu un grup compact de oameni, deci Otto nu ar fi fost niciodată singur. Doar că a rămas singur pentru două ore în cinci zile, două ore fatidice, în care nicio persoană din grup nu poate da detalii despre ce a făcut.

Nu se știe cât este de important acest detaliu, decât că în afara acelor ore nu l-a văzut nimeni să fure unul dintre posterele de propagandă dintr-o zonă restricţionată a hotelului, faptă pentru care avea să fie condamnat la 15 ani de muncă silnică. „Păi bine, asta e ultima dată când o să te mai vedem”, i-a spus în glumă colegul său de cameră când autorităţile coreene i-au oprit pașaportul înainte de îmbarcarea pentru zborul de întoarcere în SUA și l-au însoţit pe Otto după niște uși care s-au închis pentru totdeauna în urma sa.

O greșeală copilărească în locul nepotrivit

Lumea avea să îl mai vadă pe Otto citind de pe o bucăţică de hârtie niște scrijelituri conform cărora Otto și-a încălţat „cei mai ușori bocanci, cei mai buni pentru a se furișa” și, la comanda unei biserici metodiste locale, a unei societăţi secrete a universităţii sale și la comanda administraţiei americane, a „dorit să cauzeze daune eticii de muncă și motivaţiei poporului coreean” și să aducă acasă „un trofeu”, adică posterul de propagandă. Consensul experţilor americani este că explicaţia nu are niciun fel de validitate, în primul rând Otto era evreu, nu metodist, și că aceea nu era o mărturisire sinceră, ci una forţată.

Înainte să vă întrebaţi oare de ce i-a putut da prin cap unui băiat așa deștept să facă o asemenea prostie, trebuie să înţelegeţi paradoxul care este Coreea de Nord. Atunci când mergi ca turist în Coreea de Nord, vei fi lăsat să vezi o imagine foarte bine controlată și în același timp destul de lejeră, astfel încât e ușor să uiţi unde ești, iar pentru un american e ușor să uite că se află într-o ţară care este teoretic încă în război cu Statele Unite. Ghidul turistic este astfel aranjat încât să îţi permită să vezi scene din viaţa de zi cu zi a coreenilor care te fac să uiţi de încălcările flagrante ale drepturilor omului. Otto a văzut oameni care se opreau și se închinau în faţa celor două statui ale fondatorilor statului, după care s-a jucat în zăpadă cu copii care nu conteneau să zâmbească și să stea la poze. În „Alcatrazul distracţiei”, așa cum se numește mica insuliţă unde sunt cazaţi toţi turiștii, viaţa era destul de bună – cinci restaurante din care să alegi, bar, saună, bowling, masaj și alte lucruri care te fac să uiţi unde ești. Poate explicaţia e atât de simplă, poate nu.

Otto, în Coreea de Nord, înainte de arestare.

Cu ochii în lacrimi, Otto i-a implorat pe judecători, în faţa lumii întregi, să aibă milă de el. Conform standardelor locale, 15 ani de muncă silnică este un fleac în comparaţie cu ce ar fi păţit un localnic pentru aceeași delincvenţă. Și așa, coreenii s-au mai ales cu un „bun”, un „as în mânecă” pe care să îl folosescă în negocierile cu americanii. Cu încă trei americani deţinuţi, era deja muncă de rutină. Așadar negocierile au început, iar dacă este ceva cu care rămân după reportajul scris de Clark este uimirea faţă de cât de neoficiale, îndelungate, incerte și extrem de sensibile pot fi aceste negocieri și cum orice mică supărare, orice semn de rău augur poate da în spate luni de zile de progres, timp în care un om încarcerat se luptă zi de zi cu el însuși să își păstreze speranţa că va veni și ziua când va scăpa.

„E nevoie de 100 de lovituri să dărâmi un copac.”

Negocierile pentru eliberarea lui Otto au început cu Robert King, angajat al Departamentului de Stat sub administraţia Obama. King nu avea niciun fel de informaţii despre Otto, nici despre locaţia sa, nici despre ce i s-a întâmplat și i-a înștiinţat pe părinţi să se pregătească pentru un „maraton”. Părinţii au rămas cât se poate de frustraţi la realizarea faptului că cea mai puternică ţară din lume nu poate mișca niciun deget să grăbească procesul, scrie Clark. King nu avea niciun as în mânecă în discuţii și nici măcar acces la oficiali coreeni, ci totul trebuia făcut prin intermediul ambasadorului suedez, agreat de guvernul coreean să discute în numele cetăţenilor americani din Phenian.

În aceste condiţii se optează pentru căi mai puţin oficiale. Guvernatorul statului Ohio i-a pus pe părinţii lui Otto în contact cu Bill Richardson, fost guvernator în New Mexico și ambasador la ONU, care conducea o fundaţie specializată în „diplomaţie pe sub radar” pentru a elibera deţinuţi din regimuri opresive sau organizaţii criminale. Richardson ajutase la eliberarea unor americani din Coreea de Nord și avea o relaţie puternică cu ceea ce se cheamă The New York Channel, reprezentanţi ai Coreei de Nord la sediul ONU din Manhattan, NY, care de multe ori acţionează ca intermediari neoficiali între cele două state.

La câteva săptămâni, Richardson și consilierul său, Mickey Bergman, călătoreau la New York unde duceau negocieri politicoase în restaurante, hoteluri și cafenele cu reprezentanţii regimului coreean. Însă o tranziţie avea loc în guvernul coreean, iar ministrul de externe nu mai primea toate informaţiile necesare pentru a lua decizii în acest caz. În final, cineva trebuia să meargă la Phenian. Cu aprobarea președintelui Obama, Bergman a fost ales ca emisar. Odată ajuns acolo, Bergman a fost purtat timp de patru zile pe același traseu turistic pe care îl făcuse și Otto, doar că de data aceasta cu ghizi informali, care trimiteau mai departe ofertele pe care Bergman le făcea. Abia în ultima zi Bergman s-a întâlnit pentru prima dată cu un oficial, un vice-ministru, care i-a lăsat impresia că regimul se gândește la o manieră de a-l elibera pe Otto, însă așteaptă să vadă ce se întâmplă la alegerile prezidenţiale americane. În final, Bergman a rămas cu replica: „E nevoie de 100 de lovituri să dărâmi un copac.” El spera sincer că nu va mai fi nevoie de alte 99 de vizite pentru a-l elibera pe Otto.

Când Trump a câștigat alegerile, Richardson și Bergman s-au chinuit să îi propună o oportunitate glorioasă, care să rivalizeze cu eliberarea ostaticilor americani din Iran la începutul mandatului lui Ronald Reagan. Au încercat toată căile de comunicare spre președinte, însă, în haosul tranziţiei prezidenţiale, propunerea nu a ajuns niciodată pe masa lui Trump. Această tranziţie l-a schimbat și pe Robert King de pe poziţie, cu Joseph Yun, un „ambasador manierat, dar cu o fermitate de oţel”, care a luat contact cu The New York Channel pentru eliberarea lui Otto. În februarie 2017, o delegaţie de nord-coreeni trebuia să viziteze SUA, dar relaţiile s-au răcit brusc după ce SUA a reacţionat la nivel internaţional împotriva Coreei de Nord pentru orchestrarea asasinatului fratelui vitreg al lui Kim Jong-un cu o armă chimică, într-un aeroport internaţional.

Cu toate acestea, până în aprilie relaţiile și-au revenit, iar Yun l-a convins pe secretarul afacerilor externe, Rex Tillerson, să discute direct cu oficiali de top ai regimului despre eliberarea lui Otto. Prima întâlnire s-a desfășurat în Norvegia, în umbra unor negocieri secrete despre programul nuclear. S-a ajuns la înţelegerea că ambasadorul suedez va fi lăsat să îl vadă pe Otto și pe ceilalţi trei americani care erau deţinuţi de mai mult timp, însă în realitate ambasadorul nu a avut acces decât la unul dintre ei. Nu era Otto. Într-un final, oficialii nord-coreeni au cerut o întâlnire de urgenţă prin The New York Channel, în care l-au informat pe Yun că Otto este inconștient. Șocat, Yun a spus că regimul este obligat de acum să îl elibereze pe motive umanitare și a obţinut de la președintele Trump acceptul să zboare la Phenian și să îl aducă acasă. Până în acest moment, Trump era deja informat de problemă, după ce tatăl lui Otto a obţinut un interviu cu Fox News, canalul de știri preferat de președinte, special pentru a-i atrage atenţia și a-i cere public să facă ceva pentru fiul său.

Operaţiunea de salvare

Yun a întocmit rapid o echipă limitată de medici cu experienţă și oficiali ai Departamentului de Stat, care au zburat cu un avion micuţ în Japonia, unde cei mai mulţi au debarcat. Doar Yun, împreună cu un alt oficial și medicul principal au fost autorizaţi să intre în Coreea de Nord. După aterizare, avionul s-a întors imediat în Japonia. Yun și-a petrecut primele zile în negocieri intense cu oficiali ai regimului, care în final l-au lăsat să îl vadă pe Otto.

Acesta era izolat într-o cameră de terapie intensivă dintr-un centru privat unde sunt trataţi demnitarii străini care trăiesc sau vin la Phenian. Medicii i-au explicat că Otto a ajuns la ei inconștient cu mai bine de un an în urmă și i-au oferit probele CT, ștampilate cu datele la care au fost făcute, care indicau o leziune extinsă la nivelul creierului. Otto era hrănit artificial și reflexele de bază încă funcţionau, dar altfel nu era conștient. Medicii l-au pus pe medicul american să semneze un raport conform căruia Otto ar fi avut parte de îngrijiri bune în spital, raport pe care l-a și semnat, fiind convins de starea foarte bună a pielii, complet lipsită de escare, ceea ce indica că băiatul fusese îngrijit zi și noapte.

Cu toate acestea, regimul nu era pregătit să îl lase să plece, iar negocierile au continuat pentru încă două zile, timp în care americanilor li s-a permis să discute și cu ceilalţi deţinuţi americani, care au putut transmite astfel scrisori acasă. În final, Yun, sătul de discuţii, le-a comunicat că avionul se întoarce din Japonia și că va pleca cu sau fără Otto, fiind convins deja că nu mai avea ce să piardă și că regimul era oricum convins în proporţie de 90% să îi dea drumul.

Manipulări emoţionale

Primii care l-au văzut pe Otto au fost părinţii, la aeroport, care printre altele au dat vina pe președintele Obama că a eșuat să acţioneze când trebuia și i-au mulţumit președintelui Trump, care în sfârșit l-au adus acasă. Însă ce au văzut când au urcat în avion a fost prea mult pentru ei. Dovezile că Otto fusese torturat erau mai mult decât evidente pentru ei – dinţii erau strâmbi, avea o cicatrice mare pe picior și, evident, creierul nu mai funcţiona. Apoi New York Times a scris că guvernul a obţinut rapoarte ale serviciilor de informaţii care indicau că Otto fusese bătut în repetate rânduri. În doar câteva zile de la sosire, cu asigurările medicilor că Otto nu își mai revine, părinţii au hotărât să îi scoată tubul de alimentare și au rămas cu el până a murit. După care au căutat să îi facă dreptate.

Cindy și Fred Warmbier, părinţii lui Otto.

După o perioadă de doliu, părinţii lui Otto, Fred și Cindy, au apărut iarăși la Fox, încercând din nou să obţină atenţia președintelui vorbind despre „teroriștii” care „l-au rănit intenţionat” pe Otto. Fred a descris semnele torturii și a cerut administraţiei americane să pedepsească regimul terorist. Președintele a răspuns pe Twitter, punctând că interviul a fost grozav și că Otto „a fost torturat dincolo de orice imaginaţie”. O lună mai târziu, Trump a catalogat Coreea de Nord drept „sponsor al terorismului”, ceea ce îi lăsa mână liberă să impună sancţiuni economice mai drastice, notând că face ceea ce face „în memoria lui Otto”. Era același moment în care Trump și Kim Jong-un se certau în public pe cine are cel mai mare buton nuclear. Între timp, și Joseph Yun fusese înlocuit, cu John Bolton, „unul dintre arhitecţii războiului din Irak”, notează Clark. A fost o perioadă în care Otto devenise un simbol politic folosit pentru a construi un cassus belli pe motive emoţionale, după cum nota atunci conducerea editorială a New York Times. La televizor, în social media și în discursuri oficiale ale republicanilor, Otto era menţionat ca motiv pentru a confrunta regimul nord-coreean. Până și în discursul din 2018 privitor la starea naţiunii, Trump a promis să „onoreze memoria lui Otto punând maximă presiune asupra regimului nord-coreean”.

Cu toate acestea, probe că Otto fusese torturat nu au putut fi produse. La o zi după apariţia soţilor Warmbier la canalul Fox News, medicul legist care a examinat cadavrul lui Otto a cerut o neașteptată conferinţă de presă, în care a explicat că concluziile sale și ale medicilor care s-au ocupat de caz, inclusiv ale celui care l-a văzut primul în spitalul nord-coreean, contrazic concluziile părinţilor, dar că nu au vrut să spună mai repede ceva public din respect pentru ei. Medicul legist a spus că dinţii erau în stare bună și că nu există semne fizice pe corpul său care să indice traume, nici măcar cea de pe picior nu ar indica așa ceva. Ambele părţi ale creierului au suferit simultan, ceea ce înseamnă că a fost lipsit de oxigen, nu că a suferit lovituri la cap, care ar fi fost evidente oricum. Testele cu raze X au arătat că nu există niciun fel de fracturi osoase în tot corpul sau alte semne de traumă. „Corpul său era în condiţie excelentă. Și sunt convinsă că a fost îngrijit constant pentru a menţine pielea în buna condiţie în care era. (…) Părinţii săi sunt în doliu. Nu vreau să comentez ce au spus sau care sunt percepţiile lor, dar aici noi depindem de știinţă pentru concluziile noastre. (…) Nu vom ști niciodată ce i s-a întâmplat decât dacă cineva care a văzut mărturisește”, a declarat dr. Lakshmi Kode Sammarco. Coreenii au susţinut că Otto a suferit o reacţie alergică, dar medicii americani nu cred în această teorie.

Ce s-a întâmplat, de fapt, cu Otto?

Este destul de clar că s-ar putea să nu aflăm niciodată. Ministrul coreean care a fost responsabil pentru Otto a fost înlocuit și în final a dispărut, după spusele lui Michael Madden, un analist nord-coreean care ţine contul schimbărilor de leadership ale regimului. Până și gărzile de corp din perioada când Otto a suferit trauma au dispărut probabil într-un lagăr, în cel mai bun caz. Dar în lansarea unor ipoteze cât mai realiste, Clark ia în considerare mai multe lucruri. În primul rând, experienţa altor 15 americani care au fost deţinuţi în Coreea de Nord din 1996 încoace și rapoartele oficiale despre ce li s-a întâmplat. Se pare că ceea ce auzim de multe ori din presă că se întâmplă în închisorile care găzduiesc cel puţin 120.000 de suflete condamnate pentru nimicuri, cu abuzuri și torturi îndelung documentate de organizaţii internaţionale, este foarte diferit de regimul la care sunt supuși deţinuţii străini, cel puţin cei americani. Dacă, pentru localnici, închisoarea este mai rău decât ne-am închipui că este iadul, iar oamenii sunt trataţi mai rău ca animalele care bântuie pe câmp, pentru deţinuţii americani este o cu totul altă poveste.

Cel puţin cinci alţi prizonieri americani au fost deţinuţi în același tip de clădire în care se crede că a stat și Otto, așa numite „case de oaspeţi”, clădiri de două etaje, cu apartamente a câte două camere, care arată practic ca un hotel de 2-3 stele. Cel puţin alţi trei americani au fost deţinuţi chiar într-un hotel. Cât despre bătăi și torturi, Clark scrie că de la suferinţele îndurate de marinarii americani capturaţi de pe U.S.S. Pueblo, în 1968, nu mai există cazuri care să ateste astfel de comportamente. Când The New York Times a scris despre misionarul Robert Park că a fost torturat fizic, că a fost dezbrăcat și lovit în repetate rânduri în zona genitală, însuși Park a ieșit să spună că povestea a fost inventată de jurnaliști. Din contră, în repetate cazuri s-a demonstrat că sănătatea deţinuţilor americani este foarte importantă pentru regim, mai mulţi fiind trataţi în spitalul unde a fost tratat și Otto, fiind vizitaţi de doctori și de patru ori pe zi.

În al doilea rând, se pare că rapoartele oficiale care sugerau că Otto fusese bătut nu se bazau pe altceva decât pe zvonuri. „În general, rapoartele s-au înșelat, după cum au demonstrat și examenele medicale. Se pare că nici informaţiile despre unde era ţinut Otto nu erau corecte. Cel mai probabil s-au bazat pe zvonuri, cineva a auzit la a treia mână că Otto nu se simte bine și a tras concluzia că a fost bătut. Nord-coreenii nu au torturat fizic niciun caucazian. Niciodată (n.r., în istoria recentă)”, i-ar fi mărturisit un înalt oficial american lui Clark. La câteva zile după articolul din Times, The Washington Post cita un oficial anonim care respingea ideea că Otto fusese maltratat. Serviciile de informaţii din Coreea de Sud, considerate cele mai de încredere când vine vorba de vecinii din Nord, nu au putut nici ele să confirme teoria.

În al treilea rând, nu a fost destul timp pentru așa ceva. Medicii de la spitalul unde a fost tratat Otto le-au spus americanilor că Otto a sosit inconștient în dimineaţa de după ce s-a dat sentinţa. Au trebuit să îl resusciteze și să îl pună pe un ventilator, altfel ar fi murit. Prima scanare a creierului său datează din aprilie. Otto a fost capturat pe 2 ianuarie 2016, iar sentinţa a fost pronunţată pe 15 martie 2016. În acest răstimp, Otto a fost arătat de mai multe ori la televizor fără ca vreodată să pară bătut, maltratat, subnutrit sau în vreo stare fizică degradată. Consensul experţilor este că Otto nici nu a ajuns vreodată în lagărul de muncă unde trebuia să își ispășească pedeapsa.

Cu toate acestea, toţi deţinuţii americani au povestit de diverse metode de tortură psihică aplicate de regimul nord-coreean, inclusiv 15 interogatorii pe zi, până când deţinuţii ajungeau să admită orice voiau oficialii să audă și, evident, batjocuri despre cum vor putrezi acolo, fiindcă guvernul american a uitat de ei. Cel puţin doi foști deţinuţi americani au încercat să se sinucidă după ce au renunţat la orice speranţă că vor fi eliberaţi. La șapte ani după ce a fost eliberat, Aijalon Gomes și-a dat foc, neputând scăpa de stresul posttraumatic. Evan Hunziker, alt deţinut, a încercat să se sinucidă în detenţie, dar a reușit abia la o lună după ce ajunsese acasă. Și mai sunt și alte exemple pe care Clark le folosește pentru a sugera că există o ipoteză destul de realistă în care aflarea sentinţei, după două luni petrecute în detenţie, să îl fi determinat pe Otto să încerce să își ia viaţa. Este o ipoteză pe care părinţii lui Otto nu au acceptat-o atunci când au citit articolul lui Clark.

„În final, în absenţa dovezilor concrete, fiecare poate alege ce vrea să creadă despre tragedia lui Otto. Iar în această perioadă a istoriei politice, în care adevărul este la cheremul agendei celor care deţin puterea, este important să ne gândim în ce poveste alegem să credem și de ce. Până la urmă, poveștile pe care ni le spunem nouă și altora ne modelează viitorul nostru, al lumii, al generaţiilor viitoare”, scrie Clark.

Indiferent de scenariu, cert este că Otto a murit. Că a fost torturat psihic până a renunţat la speranţă și viaţă sau că a fost torturat fizic și omorât din prea mult zel, nimeni nu poate face abstracţie de faptul că Otto a murit de mâna regimului nord-coreean și este esenţial să ne amintim asta. Cu toate acestea, faptul că administraţia Trump a preluat și a diseminat mai departe ideea că Otto a fost torturat fizic, chiar și după ce devenise clar la nivel oficial că nu există dovezi care să susţină asta, arată că tragedia a fost folosită și manipulată atât cât a fost nevoie. Din momentul în care s-a deschis drumul către o variantă în care America stabilea un pact istoric pentru denuclearizarea Coreei de Nord, discursul s-a schimbat brusc și tragedia lui Otto a fost abandonată.

În luna mai 2018, când au fost eliberaţi ceilalţi trei deţinuţi americani, președintele Trump a declarat public în numele întregii ţări că „vrem să îi mulţumim lui Kim Jong-un, care i-a tratat excelent pe acești trei bărbaţi”. Schimbarea de retorică a fost atât de bruscă, încât Trump a fost acuzat de organizaţiile internaţionale că acum face cu totul abstracţie de faptul că regimul încalcă sistematic drepturile omului. În final, când s-au liniștit apele și Trump a bătut palma cu omologul său nord-coreean, reușise deja să întoarcă povestea la 180 de grade. Întrebat la conferinţa de presă de după summitul istoric cu Kim Jong-un de ce acum îl laudă pe cel care l-a omorât pe Otto, Trump a răspuns că „fără Otto nu s-ar fi ajuns aici. Și astfel, nu a murit în van.” Aceeași propoziţie care nu demult stătea ca fundament pentru un potenţial război acum stă ca fundament pentru o negociere de pace istorică. Este greu să ne imaginăm cum s-au simţit părinţii lui Otto când și-au dat seama că utilitatea tragediei fiului lor a expirat (dacă au avut capacitatea de a realiza acest lucru) și că nu vor avea parte de răzbunarea pe care și-o imaginau. Până la urmă, interesul politic s-a dovedit încă o dată a fi măsura finală a tuturor lucrurilor.