De ce nu poate creștinismul să vindece rănile coreenilor

471

După mai bine de zece zile de la scufundarea feribotului Sewol, salvatorii nu se mai așteaptă să găsească supravieţuitori. Familiile disperate acuză autorităţile că au declarat public mai multe decât au făcut pentru salvarea naufragiaţilor. În mijlocul controverselor și criticilor adresate guvernului și instituţiilor statului, premierul sud-coreean a demisionat, în direct, la televiziune, iar președintele și-a cerut în mod public scuze.

„Am fost incapabil să împiedic producerea acestui accident şi incapabil să-i gestionez corect urmările”, a declarat premierul. „Consider, în calitate de premier, că este necesar să îmi asum responsabilităţile şi să demisionez”, a continuat Chung Hong-won.

„Nu știu cum să-mi cer scuze pentru eșecul autorităţilor de a preveni această tragedie și pentru reacţia întârziată a echipelor de salvare. Îmi cer scuze familiilor și regret pierderea atâtor vieţi”, a declarat președinta Park Geun-hye.

Pentru rudele victimelor, lentoarea în operaţiuni a guvernului (care anunţase iniţial că toate victimele naufragiului au fost salvate) rămâne cum a fost: inacceptabilă. De aceea, în timpul unei vizite făcute de premier în tabăra familiilor celor naufragiaţi, părinţii îndureraţi l-au huiduit și cineva chiar a aruncat cu o sticlă de apă în direcţia lui.

Poate că, în ochii românilor obișnuiţi cu bâlciul din timpul băilor de mulţime efectuate de politicieni, gestul sud-coreenilor nu are nimic surprinzător. Însă e important de notat că aceste reacţii au loc într-o cultură asiatică, în care eticheta și armonia socială sunt sfinte, iar respectul faţă de autorităţi și ierarhie este religie.

Societatea sud-coreeană adăpostește însă și paradoxuri care se manifestă în viaţa de zi cu zi, nu doar în ocazii excepţionale, precum haosul sufletesc generat de tragedia maritimă. Sociologii evidenţiază că mentalul colectiv sud-coreean a fost în mod semnificativ marcat de o dezvoltare economică explozivă, dublată de o explozie a convertirilor la creștinism.

Însă tiparul psihologic se complică atunci când introducem informaţia potrivit căreia Coreea de Sud este a treia ţară din lume, ca număr de sinucideri. De ce nu a reușit creștinismul să amelioreze această situaţie?

Coreea de Sud este o ţară predominant atee. Potrivit recensământului din 2005, circa 46,5% dintre locuitorii ţării mărturisesc că nu cred în niciun Dumnezeu. Însă după atei, creștinii sunt cea mai răspândită religie (după unele surse), a doua după budism (conform altor surse). Între ţările asiatice cu prezenţă creștină, Coreea de Sud este a șaptea ca procent de creștini raportat la totalul populaţiei (29,2%). Cu toate acestea, fiind integrat într-un spaţiu de o diversitate religioasă uimitoare, efectul creștinismului asupra culturii sud-coreene este greu de decantat.

Rolul religiei în dezvoltarea socială a ţării a fost unul complex. Însă în privinţa educaţiei influenţa creștinismului este unanim recunoscută, creștinii punând bazele câtorva sute de școli și zeci de universităţi, între care trei sunt și astăzi incluse în primele cinci universităţi de vârf ale ţării.

Coreea de Sud este, după Statele Unite, cel mai important emitent de misionari creștini din lume. Misionarii sud-coreeni ajung mai ales în ţările din Fereastra 10/40, populate cu locuitori care nu tolerează occidentalismul și nici occidentalii.

Particularităţile creștinismului sud-corean sunt însă foarte interesante. Între anii ’60 și ’80, Coreea de Sud a trecut printr-un „boom al convertirilor la creștinism”. Prezbiterianismul a fost, pentru o perioadă, ramura protestantă cu cea mai mare priză la sud-coreeni. În ultimii ani, creșterea protestantismului a încetinit, în parte din cauza unor scandaluri care au implicat liderii unor biserici, dar și din cauza a numeroase conflicte care au loc între sectele protestante.

Poate cel mai interesant însă este faptul că o cauză mai puţin evidentă a declinului creștinismului în Coreea de Sud (și o posibilă explicaţie a îngrijorătoarei tendinţe naţionale spre suicid) ţine de natura creștinismului pe care l-au asimilat sud-coreenii.

„Creștinismul a fost acceptat de mulţi coreeni ca o religie a succesului individual și a prosperităţii naţionale”, scria profesorul de teologie creștină Yung Han Kim, de la Universitatea Soongsil din Seul. „Miezul predicării bisericii protestante era savurarea binecuvântărilor materiale și a prosperităţii seculare, prin acceptarea lui Christos ca Domn.”

Un astfel de creștinism se armonizează fără conflicte cu necruţătoarea cultură a succesului, atât de blamată pentru stresul și depresia sud-coreenilor. Atunci când Evanghelia predicată Îl subordonează pe Christos prosperităţii materiale a creștinului, esenţa creștinismului este subminată, iar asta lasă loc unor manifestări deviante ale religiei, prea des confundate cu creștinismul autentic.