Duminică dimineaţa, la ora 10:25, poliţia începea să tragă cu gloanţe de cauciuc în mulţimea care stătea la coadă să voteze pentru referendumul din Catalonia. López Rodríguez era în faţa secţiei de vot cu soţia și copiii când a început să se tragă. „M-am enervat, dar totodată speram că oamenii din Europa și din lume o să vadă ce se întâmplă în Catalonia”, spunea el. Astfel de scene au fost raportate din mai multe locuri, însă Europa a rămas tăcută.

1.300 din cele 2.315 secţii de votare au fost închise, sistemul de votare electronică a fost oprit, iar zeci de cutii care conţineau aproximativ 10.000 de buletine de vot au fost confiscate de ofiţerii militari ai Gărzii Civile, care au intrat cu forţa în școlile în care se baricadaseră elevi, studenţi, părinţi și profesori. Poliţia naţională și Garda Civilă au descins astfel în Catalonia, la ordinele guvernului de la Madrid, în baza deciziei Curţii Supreme conform căreia referendumul este ilegal. Poliţia locală, pusă și ea sub ordinele de la Madrid, nu a părut deloc înclinată să oprească protestatarii, în timp ce înregistrări TV îi arată pe câţiva pompieri locali încercând să protejeze oamenii de bastoanele Gărzii Civile. Fotografii cu oameni ridicaţi pe sus, femei trase de păr afară din secţii și grupuri dispersate după ce s-a tras cu gloanţe de cauciuc au transmis o undă de șoc nu doar în toată Spania, care a făcut repede comparaţia cu regimul Franco, ci și în toată Europa. Răspunsul care a venit de la Madrid este simplu și inconștient: nu avem referendum, nu avem probleme, poliţia a acţionat cu „fermitate și calm”, iar toată responsabilitatea cade pe guvernul catalan.

Peste 800 de persoane au fost rănite duminică, însă deocamdată doar premierul belgian a îndrăznit să rupă tăcerea: „Violenţa nu este niciodată soluţia! Condamnăm toate formele de violenţă și reafirmăm sprijinul nostru pentru reluarea dialogului politic”, a declarat Charles Michel. Belgia are propria experienţă cu mișcarea separatistă din regiunea flamandă, mișcare condusă de Noua Alianţă Flamandă, un partid naţionalist separatist, care, de la alegerile din 2010, a devenit cel mai mare partid din ţară și parte a guvernului belgian. Chiar și liderul partidului, Bart De Wever, a declarat că „Nu există loc în Europa pentru politicieni care folosesc violenţa. Oricine refuză apelul la mediere internaţională ignoră democraţia”.

Presa scrie că Angela Merkel, cel mai important lider european, l-a sunat pe premierul spaniol Rajoy pentru update-uri, dar până la acest moment nu a dat nicio declaraţie publică. Reacţie lipsă și de la omologul ei francez, Emmanuel Macron, alături de care promovează proiectul unei Europe cât mai unite și integrate. Pentru Comisia Europeană, ce se întâmplă în Catalonia intră la categoria de probleme de politică internă a Spaniei. Este o atitudine care s-ar putea dovedi păguboasă pentru o Europă care se vrea unită, în timp ce diverse mișcări autonome pot deveni „probleme interne” pentru mai multe ţări europene, precum Franţa, Belgia, Italia, Danemarca, Ucraina, România și din nou Spania, cu Ţara Bascilor, o regiune marcată de acţiunile grupării teroriste ETA, născută pentru a revendica independenţa regiunii. După numeroase sabotaje, apoi atentate soldate cu sute de morţi, organizaţia a renunţat la lupta armată în 2011. Totuşi, chestiunea independenţei basce nu a dispărut total.

Să te prefaci că aceste mișcări de fragmentare nu există sau că nu sunt decât probleme interne minore în climatul politic actual, în timp ce promovezi o unitate europeană tot mai strânsă, înseamnă practic să îţi decredibilizezi mesajul. Poate fi vreodată Europa unită peste o mare de ţări tot mai fragmentate? Iar tăcerea în faţa unor represalii atât de violente înseamnă să bagatelizezi democraţia, care trebuie tot mai puternic apărată în faţa naţionaliștilor. Sau acum este invers?! Guvernatorului catalan spune că „ce se întâmplă este de interes european… pentru că suntem cetăţeni europeni, iar drepturile și libertăţile noastre sunt încălcate”. Europa tace. Felul în care guvernul spaniol a ales să procedeze în această situaţie a stricat imaginea ţării, iar probabil că aceia care erau indiferenţi faţă de această cauză tocmai au fost împinși în braţele ei, pentru că, nu-i așa?, cine ar vrea să fie condus de un guvern care se comportă așa? Iar tăcerea Europei o condamnă și face ca acest episod să devină o grea piatră de încercare pentru programul politic de integrare pe care duetul Macron-Merkel se chinuie să îl promoveze, într-un climat în care tot mai multe ţări se încăpăţânează într-o atitudine anti-UE.

O istorie de încercări

Unii spun că situaţia delicată din Spania are la bază raţiuni economice, și anume că cei din Catalonia s-au săturat să care ţara în spate, cu cei 20% din PIB-ul ţării pe care îl acoperă, cerând ca o felie mai mare din taxele pe care le trimit la guvernul central să rămână în regiune. Însă cei care au petrecut ceva timp în orașele Cataloniei știu că dorinţa pentru independenţă este parte din genomul catalan.

Înainte să plec pentru șase luni la Universitat de Girona, acum aproximativ nouă ani, am susţinut un interviu în limba spaniolă. După care mi-am făcut bagajele și am aterizat în altă ţară, nu în Spania, conform noilor mei colegi. Degeaba tot încercam eu să le arăt că pe biletul de avion scria „Barcelona, Spania”, că ei o tot dădeau înainte că Barcelona e în Catalunia, și Catalunia nu e Spania. Am făcut ochii mari de câteva ori, dar nu am insistat. Însă mă întrebam cu stupoare dacă românii nu cunosc cumva acest „adevăr”, de ne-au pus să dăm test în spaniolă ca să ne trimită apoi într-un loc unde nici profesorii de la universitate nu voiau să vorbească spaniolă și toate materialele scrise erau în catalană. Când profesorii o mai dădeau pe spaniolă la oră pentru studenţii noi, aveam impresia că se comite un sacrilegiu și toată clasa își ţine respiraţia așteptând să se termine mai repede. Nimeni nu răspundea înapoi în spaniolă. Altfel, oamenii erau deschiși, primitori.

Într-o zi, în drum spre universitate, am observat că peisajul se schimbase. Peste tot era plin de steaguri, dar nu era drapelul Spaniei. În ziua respectivă studenţilor noi li s-a spus că ar fi mai bine ca seara să rămână în case. Regele avea să vină în Girona pentru un eveniment cultural. Nu am înţeles care era aluzia, până nu au început protestele de stradă. Nu s-a întâmplat nimic dramatic, decât că a doua zi rămăseseră niște grafitti-uri care îi urau o moarte grabnică regelui. Altfel, viaţa a continuat ca de obicei.

Referendumul pentru independenţa Cataloniei nu are la bază o anumită campanie politică și nici nu s-a discutat prea serios despre ce ar presupune asta mai exact, mai ales în termeni de consecinţe economice. Nu putem vorbi aici de o campanie tip Brexit, plină de dezinformări care să deruteze publicul, ci de o istorie de încercări eșuate. Prima a fost în 1873, la doar o lună de la înfiinţarea Primei Republici, când primul guvern spaniol s-a confruntat cu prima autoproclamare a „Statului Catalan”. Acesta nu a durat decât două zile, pentru că liderii catalani nu aveau nicio susţinere politică. A Doua Republică a văzut a doua autoproclamare, în aprilie 1931. S-au purtat negocieri și, în final, partidul naţionalist Esquerra Republicana de Catalunya (ERC), condus de Francesc Maciá, a renunţat la pretenţii în schimbul prezentării în Parlamentul Spaniei a unui statut de autonomie pentru Catalonia, din care va rezulta viitorul guvern autonom, Generalitat de Catalunya.

Doar trei ani mai târziu a urmat a treia și ultima încercare, când Spania era deja în buza Războiului Civil. Catalanii au proclamat „Statul Catalan” în Republica Federală a Spaniei și a rupt relaţiile cu guvernul central. Premierul spaniol a declarat stare de război, în timp ce străzile Barcelonei s-au umplut de apărători ai cauzei. S-au dat lupte de stradă între poliţiștii locali și separatiști, dar a doua zi mai mulţi politicieni catalani, printre care și Lluís Companys, șeful guvernului catalan, au fost arestaţi și lucrurile au revenit la normal pentru puţin timp.

Regimul lui Franco, care a pus capăt celei de-a Doua Republici Spaniole, a impus restricţii lingvistice, culturale și politice în toată ţara, dar mai ales în Catalonia. Toate instituţiile catalane de autoguvernare au fost abolite. Limba catalană a fost interzisă în cadrul evenimentelor publice și în restul instituţiilor publice și în mass-media. Orice tip de activitate publică asociată cu naţionalismul catalan a fost interzisă, inclusiv cărţile pe acest subiect. Lluís Companys a fost adus în Spania din exilul în Franţa, ocupată de naziști, și a fost torturat și executat în Castelul Montjuïc, din Barcelona. Aceste restricţii cu greu au fost duse de catalani, care, istoric vorbind, dintotdeauna au fost mai avansaţi economic și cultural decât restul Spaniei. În 1714, când Barcelona a căzut în mâinile regelui Filip al V-lea al Spaniei și a fost nevoită să renunţe la instituţiile şi legile sale şi să adopte „legislaţia Castiliei“, catalanii aveau „o limbă proprie, o literatură veche, un drept civil, un trecut şi o industrie mai dezvoltată decât ceilalţi locuitori ai regatului”, explică Jordi Canal, profesor de istorie la Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale (EHESS) din Paris, citat de adevarul.ro. Comemorarea acestui eveniment are loc anual în Catalonia, cu marșuri de amploare.

Iar de sfârșitul regimului lui Franco nu ne despart decât 40 de ani. Antoni Castellà a crescut lângă închisoarea din Barcelona în anii 1970 și spune că și acum își aduce aminte de strigătele naţionaliștilor catalani, luaţi ca deţinuţi politici și torturaţi de regimul lui Franco. „De-a lungul anilor, mulţi oameni au murit ca să apere Catalonia. Acest referendum este pentru ei, cât și pentru viitorul nostru”, spune Castellà, unul dintre membri parlamentului catalan. O independenţă acum poate încheia ceea ce catalanii consideră a fi decenii de rele tratamente din partea guvernului de la Madrid, începând cu secolul al XVIII-lea, crede el.

Dorinţe vs realitate

Problema cea mai mare cu acest referendum este că, indiferent de sentimentele catalanilor, ce au făcut este ilegal. Nicio regiune a ţării nu poate cere indepedenţă totală. Conform ultimei Constituţii, votată după moartea lui Franco și revenirea la democraţie, „Constituţia se bazează pe unitatea indisolubilă a naţiunii spaniole, patria comună și indivizibilă a tuturor spaniolilor, care recunoaște și garantează dreptul la autoguvernare a naţionalităţilor și regiunilor din care este compusă, cât și a solidarităţii dintre ele”. Spania este compusă în prezent din 17 comunităţi autonome și 2 orașe autonome, care se bucură de autonomie în diverse grade. Constituţia nu recunoaște formal Spania ca federaţie, dar în practică lucrurile nu sunt mult diferite.

Prin urmare, organizatorii votului, adică mare parte din guvernul ales al Cataloniei, au încălcat legea și pot fi arestaţi, alături de alţi oficiali cu funcţii mai mici care au fost arestaţi înainte de vot. Acest scenariu este foarte probabil în varianta în care șeful guvernului a declarat că în 24-48 de ore va declara independenţa unilaterală a zonei și se va rupe de guvernul central, pe baza faptului că, din cei 42% a căror voturi au fost înregistrate, 90% au cerut ruperea de Spania. Scenariul arestului va evoca fără îndoială istoria ultimei tentative, iar similarităţile cu regimul lui Franco, după violenţele de duminică, vor cauza daune ireparabile premierului Rajoy și vor inflama sentimentul separatist. O altă variantă, cel puţin la fel de păguboasă și riscantă, ar fi ca guvernul de la Madrid să invoce Articolul 155 din Constituţie și să suspende cu totul autonomia Cataloniei.

În altă ordine de idei, este puţin probabil ca vreo ţară europeană importantă să recunoască independenţa Cataloniei și este la fel de improbabil ca celelalte comunităţi autonome spaniole să o susţină. Ba chiar ar putea cere guvernului să ia măsuri de garantare a solidarităţii dintre ele, așa cum este prevăzut în Constituţie, din moment ce solidaritatea economică zboară pe geam odată cu plecarea Cataloniei din sistem. Din punct de vedere economic, la o privire mai atentă, poate că nici catalanii nu ar mai cere independenţa. Automat, noul stat s-ar trezi în afara Uniunii Europene, lucru care va atrage evident probleme legate de apartenenţa la zona euro și la Piaţa Unică Europeană, adică incertitudini majore în rândul consumatorilor, dar și în cel al investitorilor, care ar fi obligaţi să își scoată afacerile din Catalonia pentru a-și păstra relaţiile economice cu ceilalţi actori de pe piaţa europeană. Secesiunea va însemna automat recesiune pentru noul stat format.

Ce trebuie să se întâmple este ca Madridul și Barcelona să se întâlnească la masa negocierilor și să discute despre „o echilibrare financiară corectă, despre drepturi de autonomie, despre transformarea Spaniei dintr-un stat centralizat într-o entitate federală”, scrie DW. În 2012, șeful guvernului catalan a cerut negocieri cu Madridul pentru o mai mare autonomie financiară, dar a fost refuzat. Aceasta, după ce, doi ani mai devreme, Curtea Constituţională a decis să elimine anumite articole din Statutul de Autonomie al Cataloniei, o lege aprobată în 2006 de guvernul catalan și de Parlamentul Spaniei și apoi rectificată printr-un referendum în Catalonia. În decizia Curţii se menţiona și că referirile la „Catalonia ca naţiune” și la „realitatea naţională a Cataloniei” din preambulul Statutului nu vor avea niciun efect legal. Imediat, în Catalonia s-au organizat proteste împotriva a ce părea a fi „un act de sfidare a voinţei catalanilor, exprimată în Parlamentul său și la referendum”, explică Argelia Queralt Jiménez, profesor de drept constituţional la Universitatea din Barcelona. Cei care au atacat Statutul de Autonomie al Cataloniei la Curtea Constituţională sunt cei care astăzi guvernează ţara, Partidul Popular, condus de premierul Mariano Rajoy…

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.