Războiul din Ucraina și fake news par a fi o realitate simbiotică în momentul actual. Descoperiţi în acest articol teme majore ale intoxicării, prin care se urmărește distragerea atenţiei românilor și bagatelizarea războiului din Ucraina.
Așa cum s-a mai spus, războaiele din secolul al XXI-lea sunt războaie hibride, în sensul că, pe lângă mediile în care se desfășurau ostilităţile până acum – uscatul, apa și aerul – a apărut un al patrulea mediu, cel virtual.
Așadar, luptele nu se mai duc doar pe uscat, pe mare și în aer, ci și în spaţiul informaţional – adică acolo unde informaţia zboară cu viteza undelor hertziene (300.000 km/s), unde obiectul muncii este informaţia, iar administrarea informaţiilor devine prioritară, mai importantă chiar decât strategia infanteriei, dotarea marinei militare sau planificarea raidurilor aeriene.
Război informaţional, război imagologic și război semiotic
Aici nu ne referim la telecomunicaţii și transmisiuni, nici la spionajul specific vremurilor de război (informaţii și contrainformaţii) și nici la propaganda de război, care a fost dusă la perfecţiune de armata hitleristă și de cea stalinistă. Odată cu intrarea societăţii omenești în era imaginii, războiul informaţional a devenit un război imagologic.
Ne aducem aminte imaginile care ne parveneau din timpul războiului din Irak (1991) sau din timpul atacurilor aeriene asupra Serbiei (1999). Am putut vedea cu toţii, în timp real, bombardarea Bagdadului și a Belgradului de către SUA și aliaţii săi. De atunci încoace, imaginile vizuale au însoţit toate „mișcările de trupe”, inclusiv acţiunile teroriste (New York, 11 septembrie 2001, sau Paris, 7 ianuarie 2015), precum și operaţiunile antiteroriste, cum au fost capturarea și uciderea lui Bin Laden (2011).
„Într-un război, prima victimă este adevărul.” (înţelepciunea populară)
Chiar în aceste zile vedem pe ecranul televizorului, al laptopului sau al smartphone-ului scene terifiante din Ucraina, pe care le văzuserăm până acum doar în filmele de război. Așadar, moarte în direct! Cum s-a ajuns la o asemenea grozăvie? Este vorba despre o evoluţie necontrolată a strategiilor de război? Sau despre o evoluţie firească a comunicării umane și a suportului său tehnic, comunicaţiile?
Război informaţional vs război semiotic
Se știe că militarii din toate colţurile lumii au numit noua armă „informaţie”, iar noul tip de război „război informaţional”. Sugestiv, dar incorect. Strategia de dezinformare prin intermediul ştirilor contrafăcute (fake news) are limite: informaţiile false încă nu manipulează, doar dezinformează şi pot contribui la manipulare.
Specialiștii în semiotică, adică în știinţa semnelor și a semnificaţiilor, spun că informaţia este doar „mesajul” pe care „lectorul” îl întâmpină cu tot bagajul său cultural (cultural loading); receptarea acestuia este o activitate extrem de complexă, pe care ei o numesc „lectură”, și care coincide cu decodificarea mesajului.
Manipularea nu stă în mesaj, ci în decodificare.
Putem considera produs al manipulării abia rezultatul lecturii. Manipularea nu stă în mesaj, ci în decodificare. Cel care vrea să manipuleze știe acest lucru și influenţează în mod deliberat structurile de întâmpinare ale receptorului, bagajul cultural al acestuia (așa explică și Yuri Bezmenov, fost ofiţer al KGB, manipularea unor popoare întregi, pentru care folosește un eufemism: „subversiune ideologică”.)
Aşadar nu „război informaţional”, ci „război semiotic”! Prima formulare exprimă o concepţie naivă despre comunicare, proprie simţului comun, unde mesajul este gândit ca anterior şi independent în raport cu procesul comunicării, iar destinatarul este văzut ca un receptor pasiv, incapabil să modifice mesajul în procesul interacţiunii. A doua formulare dovedeşte înţelegerea faptului că mesajul este produsul interacţiunii şi că receptorul este unul activ, a cărui activitate contribuie decisiv la producerea sensului unui mesaj.
Propaganda de război: propunerea de percepţii menite să fabrice reprezentări
A reduce războiul semiotic la un aşa-zis „război informaţional” este ca şi când ai reduce o campanie de conştientizare la o campanie de informare sau procesul de persuasiune la o simplă transmitere de informaţii. Există însă autori care au propus expresia „război imagologic”. Nici aceasta nu spune tot, dar putem spune că s-a făcut un pas înainte. De ce imagologic?
Fiindcă, atunci când vreau să impun interpretarea mea asupra unei realităţi, apelez la cuvinte, la expresii și la fraze meșteșugite, dar lucrez și cu anumite imagini despre realitatea respectivă, anume selectate. Voi folosi imagini vizuale, în speranţa că publicul-ţintă își va forma, în timp, o anumită imagine mentală despre realitatea în cauză.
De ce sunt atât de importante percepţiile?
Așadar ofer niște percepţii cu scopul de a provoca anumite reprezentări (definite de psihologi ca imagini ale obiectului în absenţa acestuia). De cele mai multe ori, oamenii fac confuzie între cele două niveluri ale cunoașterii empirice; jurnaliștii și oamenii politici s-au obișnuit să folosească termenul percepţie, dar se gândesc la reprezentare.
Cel mai recent exemplu ni l-a oferit ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, care a afirmat pe 28 februarie: „Nicio sancţiune economică nu ne va schimba percepţia asupra Ucrainei.” De ce sunt atât de importante percepţiile? Pentru că ele participă la formarea unei reprezentări, iar aceasta generează o atitudine; reprezentările nu sunt neutre, ele conţin o valorizare negativă sau pozitivă a realităţii respective, generând atitudini negative sau pozitive. La rândul lor, atitudinile generează comportamente (decizii, fapte și acţiuni); atitudinea se află la graniţa dintre gândire și acţiune, este „numitorul comun” al acestora.
Viaţa noastră de credinţă depinde foarte mult de reprezentarea pe care o avem despre Dumnezeu.
Am explicat aceste lucruri pentru ca cititorii să înţeleagă de ce sunt folosite atât de multe imagini vizuale în procesul de influenţare a semenilor noștri: aceste imagini oferă percepţii, care sunt principala materie primă din care se fabrică reprezentările; la rândul lor, reprezentările ne dictează conduita. Un credincios creștin înţelege foarte ușor acest mecanism: viaţa noastră de credinţă depinde foarte mult de reprezentarea pe care o avem despre Dumnezeu. Diferenţele dintre creștini și musulmani nu ţin doar de tradiţiile proprii celor două religii, ci de reprezentarea în privinţa lui Dumnezeu, de imaginea mentală cu care operează adepţii celor două religii când se gândesc la El.
Războiul din Ucraina și fake news
Dar traseul receptorului de la imaginea vizuală la imaginea mentală pe care dorește să i-o sădească cel care difuzează imaginile vizuale nu este scutit de obstacole. În acest malaxor găsim implicate multe canale de contra-propagandă, cum este celebrul site rusesc Sputnik. Propagandiștii de aici, care își spun „jurnaliști”, au încercat zilele acestea să răstălmăcească niște imagini difuzate de televiziunea ucraineană pentru ca ele să nu se transforme într-o reprezentare: militarii ruși – criminali de război.
Era vorba de un bloc de locuinţe bombardat de armata rusă, din care ieșea o femeie bandajată la cap și cu răni pe faţă. Cei de la Sputnik au spus că imaginile sunt din anul 2018 și că blocul a explodat din pricina instalaţiei de gaze naturale; așadar, colegii lor ucraineni ar manipula, cu scopul de a propaga o reprezentare diabolică despre ruși. Ei bine, jurnaliștii de la trustul românesc Libertatea au mers pe firul evenimentelor și au descoperit-o pe femeia respectivă, Olena Kurilo, care trăiește în orașul Ciuhuiiv, regiunea Harkiv; ea declară expressis verbis: „Am fost victima unui atac cu rachetă.”
Când i s-a spus că există voci care susţin că ar fi fost o înscenare, Olena și-a arătat la cameră ochii însângeraţi și rănile care-i brăzdează chipul, declarând: „Vreau să vă spun că este adevărat. Vă rog, uitaţi-vă, este o rană reală. Vreau să vedeţi asta, ca nimeni să nu aibă îndoieli. Iată bucăţile de sticlă care au rămas în mine când s-a produs explozia.”
O altă amortizare este plasată sâmbătă, 27 februarie, de o senatoare din România, pe pagina sa de Facebook, unde se luptă, chipurile, cu dezinformarea și ridică semne de întrebare asupra atacului Rusiei împotriva Ucrainei și a bombardamentelor din Kiev: „Să vă spun un mic secret: aveţi internet! Efectiv nu înţeleg cum de nu puneţi mâna să căutaţi imagini direct de la sursă. Aveţi ataşat acestui articol o imagine luată de pe mai multe camere live din Kiev. Îmi spuneţi, vă rog, unde sunt «atrocităţile» comise? Unde sunt bombardamentele, unde e nebunia frontului?”. Așadar, ceea ce nu au surprins camerele indicate de ea nu există…
Știri false și tehnici retorice înșelătoare
Am vorbit până acum de eforturile propagandei ruse de a limita proporţiile dezastrului imagologic în care Vladimir Putin a târât Federaţia Rusă. Dar în arsenalul propagandei de război intră mult mai multe ustensile, inclusiv cele folosite de oameni care sunt de partea Ucrainei și cred că astfel servesc cauza acestei ţări: imagini ale unei explozii cauzate de atacurile Israelului în Gaza și prezentate drept explozii din Ucraina; avioane de luptă zburând în formaţie și prezentate ca și când ar ataca Ucraina, deși fotografia este făcută la o paradă militară din 2020; o filmare a unei explozii prezentată ca având loc în timpul invaziei armatei ruse în Ucraina, dar clipul video este din Beirut, fiind făcut în timpul exploziei la rezervorul de gaz lichefiat; președintele Ucrainei, Zelenski, prezentat în uniformă de luptă pe front, dar imaginile sunt din septembrie 2021, când acesta era într-o inspecţie pe teren (imaginea a fost postată de un utilizator de Facebook, un influencer care nu este ucrainean, dar crede că astfel îi ajută pe ucraineni).
La Școala Naţională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) funcţionează un grup de cercetare și monitorizare a știrilor contrafăcute, denumit „Anti-Fake”, format din cadre didactice tinere. Periodic publică un raport, „Anti-fake. Săptămâna în 5 minute”, care se vrea „un răspuns la problema bombardamentului (pseudo) informaţional”. De curând, pe 28 februarie, a difuzat raportul „Războiul din Ucraina. Tehnici retorice înșelătoare din războiul informaţional”, în care sunt prezentate patru teme majore ale intoxicării, prin care se urmărește distragerea atenţiei românilor de la războiul din Ucraina și bagatelizarea faptelor:
1. Ce treabă avem noi cu Ucraina? „Ne aflăm la 560 de kilometri de Kiev și la 800 de kilometri de Crimeea” (de fapt, de la București la Odesa, una dintre ţintele armatei ruse, sunt 557 de kilometri pe șosea, iar pe calea aerului se ajunge în 30 de minute; în plus, s-au dus lupte și pe Insula Șerpilor, la 45 de kilometri de ţărmul României);
2. Dictatura sanitară e înlocuită cu dictatura militară. „Până acum ne-au terorizat cu pandemia, acum ne terorizează cu războiul” (genul de comparaţie ilicită, numită analogie);
3. Ucraina e un stat ostil României. „Ne-a furat Bucovina de Nord” (în realitate, raptul s-a petrecut când Ucraina nici nu exista ca stat; în plus, acest război îi pune în pericol pe toţi cetăţenii Ucrainei, inclusiv pe etnicii români);
4. Totul este o mascaradă. În ciuda dovezilor evidente, clare și nemijlocite, este negată realitatea bombardamentelor și se minimalizează tragedia umană provocată de război.
Războiul din Ucraina și fake news | Naţionalismul
Putem constata la ce duce un naţionalism dogmatic, care nu mai lasă omul să vadă realitatea așa cum este ea, parcurgând tema naţionalismului ucrainean, care, propun unii, ar trebui să ne potolească entuziasmul și să ne facă circumspecţi în privinţa ajutorului dat Ucrainei: această ţară a fost formată artificial de sovietici prin răpirea de teritorii de la ţările vecine, jumătate de milion de români din Maramureșul istoric, din Bugeac și din Bucovina de Nord fiind permanent umiliţi, ignoraţi și asimilaţi de către autorităţile ucrainene; la 1918 și 1945, Ucraina a vrut să ne ia Basarabia, iar în 1992 ucrainenii au luptat împotriva românilor basarabeni pentru desprinderea regiunii transnistrene, în acel conflict fiind de partea Rusiei.
Așadar, naţionalism contra naţionalism; există oameni care condamnă naţionalismul ucrainean prin prisma naţionalismlui românesc. Este greu de crezut, dar e adevărat: fanatismul naţionalist nu permite celui infestat să perceapă realitatea socială nici prin prisma drepturilor omului, nici prin prisma dragostei de semeni – una dintre valorile fundamentale ale creștinismului, care îl deosebește de alte religii și îi conferă unicitate.
Nu cred că există în istoria recentă un exemplu de naţionalist anti-patriot mai bun ca Vladimir Putin. Considerat de mulţi un „mare naţionalist”, dedicat „tradiţiei și valorilor creștine”, care a purces la recuperarea teritoriilor și la refacerea prestigiului Maicii Rusii, care face donaţii la muntele Athos, Vladimir Putin și-a adus ţara în situaţia cea mai periculoasă de la prăbușirea Uniunii Sovietice: înconjurată de popoare neprietene și de state care au sancţionat-o, lipsită de aliaţi militari cât de cât importanţi, slăbită economic și vlăguită logistic, cu o elită culturală ostilă Kremlinului și o oligarhie blocată financiar, pe cale să explodeze împotriva guvernanţilor.
Federaţia Rusă este în situaţia unei fiare încolţite, care nu mai poate da înapoi, dar nici nu poate merge înainte. În situaţii de acest fel, victima încolţită este în stare de orice, fiind dispusă să-i tragă după ea pe toţi ceilalţi. Este exact ce a declarat acum câteva zile principalul propagandist al Kremlinului, jurnalistul Dmitri Kiseliov, la postul de televiziune Rossia 1: „De ce am avea nevoie de această lume, dacă în ea Rusia nu ar exista?”. Această declaraţie, poetică, dar iresponsabilă, ne aduce aminte de străvechea maximă Fiat iustitia, et pereat mundus! („Să se facă dreptate, chiar dacă lumea va pieri!”).
Doar că, de această dată, nu mai e vorba de dreptatea universală, ci de existenţa unei ţări pe care, de altfel, nimeni nu a ameninţat-o. În realitate, cei de la Kremlin nu se tem de dispariţia Rusiei, ci de dispariţia actualului regim, care le asigură dominaţia politică, supremaţia economică, prosperitatea personală și satisfacerea unei megalomanii fără limite.
Ce repede se poate ajunge de la „credinţa pravoslavnică” la distrugerea Pământului! Dacă ar fi așa de credincioși cum se pretind, Putin și putiniștii ar trebui să ţină seama de avertismentul dat de apostolul Ioan în cartea revelaţiei finale: „Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea (…) să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apocalipsa 11:18).
Tare mă tem că ortodoxismul lor, acest gen de apartenenţă mai degrabă la o tradiţie decât la o credinţă, amestecă reprezentări și criterii: sunt aplicate niște criterii mundane la Dumnezeire și niște criterii divine la o realitate mundană, cum ar fi naţiunea sau neamul. De ce este filetismul[1] un păcat? Fiindcă a pune dragostea de ţară alături de credinţa în Dumnezeu și neamul alături de Divinitate este o formă de idolatrie.
Acestor oameni ar trebui să li se reamintească, periodic, ceea ce ne spune Dumnezeu în mai multe pasaje ale scrisorii Lui către oameni: „«Opriţi-vă şi să știţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ»” (Psalmii 46:10).
Dumitru Borţun este profesor universitar doctor la Facultatea de Comunicare și Relaţii Publice din cadrul Școlii Naţionale de Studii Politice și Administrative (SNSPA).
Citește și: „Speranţă pentru Ucraina”. Ambasadori ai binelui, la graniţa dintre două lumi
