În 1932, cu doar un an înainte de ridicarea la putere a lui Adolf Hitler, Albert Einstein îl întreba într-o scrisoare pe Sigmund Freud, cel mai cunoscut psiholog al vremii: „Există vreo cale prin care să scăpăm lumea de ameninţarea războiului?”
În răspunsul pe care Einstein l-a considerat remarcabil, „clasic”, Freud afirma că natura umană este condusă de două instincte egale și interdependente: eros, instinctul iubirii, de tipul celei pe care Freud o regăsea în porunca biblică a iubirii semenilor, și thanatos, instinctul distrugerii, al uciderii. Ultimul dintre acestea, spunea Freud, este augmentat atunci când agresiunea este justificată de un fals ideal înalt (de pildă, arianismul nazist sau mult mai actuala apărare a gloriei islamului).
În aceste condiţii, Freud credea că evitarea războiului este posibilă pe două căi: prima ar presupune ca instinctul iubirii să întărească suficient legăturile interumane, iar a doua s-ar baza pe o evoluţie intelectuală a omenirii care ar face posibilă eliminarea prin consens a războiului. Freud era conștient de nuanţele utopice ale analizei sale teoretice, dar credea că nu avem ce face decât să sperăm.
Acest tip de optimism, pe care însuși autorul îl considera mai degrabă un imperativ moral decât o stare de spirit reală, arată că reflecţiile lui Freud, în pragul izbucnirii celui mai sângeros război din istoria omenirii, erau în realitate pesimiste. Freud nu găsea în prezentul său „instrumente la îndemână” suficient de puternice pentru a împiedica un război. Pentru el, soluţia era inevitabil legată de un viitor îndepărtat, în care natura umană urma să fie schimbată în bine suficient de mult.
Astăzi există psihologi, sociologi și istorici care au înţeles că, printr-un efort interdisciplinar, trebuie să se treacă dincolo de abordarea lui Freud. Ne trebuie „instrumente la îndemână” pe care să le folosim ca să prevenim agresiunea.
O observaţie este esenţială în acest punct. Cea mai mare parte a publicului crede, de pildă, că teroriștii sunt niște nebuni sau niște fanatici religioși. Totuși agresiunea, inclusiv cea de sorginte teroristă, nu este provocată doar de stimulii din lumea interioară a agresorilor, crede profesorul de sociologie Riaz Hassan. Autor al unui amplu studiu despre sinucigașii cu bombă, acesta concluziona că adesea teroriștii sinucigași nu au probleme psihice, ci sunt motivaţi politic, adică de stimuli externi. Teroriștii consideră că ei și comunitatea lor au fost „umiliţi” și se impune o „răzbunare” cu semnificaţii politice, pe care și-o asumă „altruist”.
Când avocata palestiniană Hanadi Jaradat s-a sinucis în 2003 într-un restaurant din Haifa, ucigând alte 20 de persoane, familia a declarat că tânăra de 29 de ani a vrut să răzbune uciderea logodnicului ei și toate celelalte nedreptăţi și crime pe care armata israeliană le-a comis în Cisiordania. La un cu totul alt nivel, după mai bine de cinci decenii, în care SUA s-au implicat în peste 20 de războaie dincolo de graniţele lor, atacul terorist din 11 septembrie 2001 a fost justificat de Osama ben Laden ca răzbunare pentru palestinieni și pentru imixtiunea americană în Liban.
Așadar, dincolo de a muri sau de a ucide, misiunea/răzbunarea unui terorist islamist constă în a-i umili pe „cei aroganţi” (americanii), confirmă profesorul de studii islamice Jan Hjärpe. „Actul terorist este o încercare disperată de a câștiga respect”, mai spune Hjärpe, iar teroristul își dă viaţa pentru o cauză. Gândiţi-vă în această lumină la recentul atentat asupra redacţiei Charlie Hebdo și la execuţiile SI: „umilinţă, răzbunare, altruism”.
Din păcate, victimele terorismului au alimentat spirala răzbunării. Tratamentul aplicat de americani prizonierilor de la Abu Ghraib a fost o dovadă că victimele nu au știut să se poarte diferit de agresori, iar răzbunarea nu a lipsit nici măcar din discursurile publice ale politicienilor. În 2001, George W. Bush jura să răzbune moartea victimelor de la 9/11 și, nu mai demult de luna februarie 2015, purtătorul de cuvânt al armatei iordaniene declara, după ce SI a ars de viu un pilot iordanian: „Răzbunarea va fi la fel de mare precum nenorocirea care a lovit Iordania.”
Și mai îngrijorător este că fascinaţia răzbunării este prezentă în ţesutul social până la cele mai simple celule ale sale. Unele dintre comentariile și reacţiile oamenilor de rând provocate de valurile de arestări recente din România o ilustrează pe deplin. Mulţi dintre noi cred că există „răzbunare dreaptă”, justificabilă, care reface respectul și imaginea de sine a victimelor și restaurează dreptatea. Dar există o graniţă subţire între dreptate, restaurare și răzbunare. Restaurarea autentică a dreptăţii pregătește calea pentru reconciliere, „răzbunarea dreaptă” întreţine spirala violenţei. „Căutarea dreptăţii este mai mult decât o formă sublimată de răzbunare. (…) Este, de fapt, opusul răzbunării”, scriu Tomas Böhm și Suzanne Kaplan în foarte utila lor carte, intitulată Revenge („Răzbunare”).
În final, este războiul inevitabil sau nu? Merită în mod cert să luptăm pentru cele două idealuri formulate de Freud, dar nu putem uita că, din perspectivă biblică, ele sunt și mai clar utopice. Este unul dintre paradoxurile Bibliei: știm că viitorul nu va aduce pacificarea omenirii înainte de revenirea lui Christos, și totuși avem obligaţia morală să credem că războiul poate fi prevenit și să acţionăm în consecinţă. Iar unul dintre „instrumentele mai la îndemână” decât idealurile lui Freud este întreruperea spiralei răzbunării, o idee cu profundă susţinere biblică, ce ar trebui considerată una dintre componentele cele mai pragmatice ale strategiei de prevenire a terorismului și a războiului. Cel puţin exemplul notoriu al lui Nelson Mandela a demonstrat că se poate.
