Centenarul unui război care a deschis cutia Pandorei

1120

28 iulie 1914. Ar putea fi o dată oarecare din cronologia secolului XX. Reprezintă însă debutul unui război ale cărui efecte protagoniștii nu aveau cum să le anticipeze. După 100 de ani, suntem nevoiţi să constatăm că există încă o preferinţă pentru dialogul armelor.

Un asasinat a schimbat lumea. Aceasta este concluzia care poate explica nu doar cauzele, ci și urmările unui război de care continuăm să fim marcaţi. Perceput ca o sfântă cruciadă sau ca o apocalipsă în derulare, Primul Război Mondial a intrat în istorie nu doar ca o conflagraţie fără precedent, ci și una sub semnul căreia au fost scrise toate evenimentele ulterioare. A afectat profund ordinea politică, socială și culturală a întregii lumi, chiar și a zonelor neimplicate direct în conflict.

Crima lui Gavrilo Princip a fost doar pretextul războiului, cauzele fiind mult mai ample. Și mentalitatea religioasă a timpului și-a pus amprenta asupra unui conflict pe care planeta încă nu îl cunoscuse. „Marele război”, așa cum a fost denumit de contemporani, ar fi trebuit să rămână unic prin tragediile pe care le-a provocat. Trebuia să fie războiul care să pună capăt tuturor războaielor. Nu a fost să fie. Al Doilea Război Mondial a venit ca anexă.

Un război prelungit 100 de ani

Din punctul de vedere al efectelor, prima conflagraţie mondială încă nu și-a consumat aportul la scrierea istoriei. Lanţul cauzalităţii se poate derula la infinit, având ca punct de plecare anul 1914. Dacă Austria Habsburgilor sau Germania Kaiserului Wilhelm nu ar fi avut veleităţi expansioniste, evenimentele ulterioare s-ar fi scris cu un alt scenariu și, posibil, cu alţi protagoniști.

Cel mai probabil, nu ar fi existat un Hitler și nici genocidul pe care l-a creat din visurile sale rasiste. Nu ar fi existat terenul prielnic pentru germenii regimurilor totalitare. România nu ar fi avut un lider ca Antonescu și nici nu ar fi trecut prin experimentul legionar. Nu am fi vorbit acum de greaua moștenire comunistă. Și nici de Epoca de Aur.

Este drept, probabil că nu am fi văzut împlinit nici visul politic al românilor. România Mare putea rămâne încă la stadiul de proiect. Dar costurile au fost imense și nu neapărat pozitive. Deși istoricii români încearcă să creioneze participarea României la acest război ca o mare oportunitate pentru realizarea visului milenar, lucrurile trebuie nuanţate.

Aceasta a încercat să facă chiar ministrul de externe din acele timpuri, renumitul Take Ionescu, care, într-un moment de revelaţie, a simţit că evenimentul cu care era contemporan va avea un efect pe termen nedefinit. Ministrul român s-a aventurat să facă o previziune uimitoare, ale cărei realităţi le simţim încă și acum.

Adesându-se unui prieten, Take Ionescu anticipează încă din primele zile ale războiului că „bulversarea pământului va fi formidabilă. Nimic nu va rămâne cum a fost. Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderenţa rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluţionar. Şi ţine bine minte: generaţia mea şi a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune.

A avut Take Ionescu o viziune profetică? Sau a fost doar intuiţia perfectă a unui politican de calibru? Indiferent ce a fost, relatarea sa s-a dorit să fie un avertisment. Acest război urma să deschidă o cutie a Pandorei pe care generaţiile următoare nu vor putea să o mai închidă.

Ce nu a mai fost la fel?

Un război de o asemenea anvergură nu putea să nu vizeze și mentalităţile omenirii. Apare o schimbare profundă în gândirea epocii, o transformare bruscă a viziunii despre moarte și viaţă, despre ură și iubire, despre durere și compasiune.

În primul rând, s-a pierdut ceva din inocenţa firească a omului pentru care plimbarea pe bulevarde constituia o prioritate a zilei. Obișnuit de acum cu violenţa, soldatul trece într-o nouă dimensiune a existenţei sale. Și nu doar el.

Viaţa devine mai sumbră și lipsită de perspectivă. Optimismul începutului de secol a dispărut în totalitate, iar cei care au luptat în război au devenit cunoscuţi ca „generaţia pierdută”. Nu au mai fost niciodată capabili să-și revină după ororile suportate pe front. Problema este că nici celelate generaţii nu și-au mai revenit.

După război, nihilismul a găsit locul potrivit pentru a se instala definitiv. Relativismul de astăzi este doar continuarea. Regimurile totalitare au fost răspunsurile adecvate pentru omul aflat în derută existenţială. Promisiunile liderilor autoritari se potriveau unor așteptări febrile. A fost generată astfel dorinţa de căutare a unor lideri puternici, cu capacitate de control.

Nici nu ne mai surprinde că aceștia supravieţuiesc încă la nivelul mentalului colectiv. Ceaușescu continuă să fie preferat de români. Putin marchează încă istoria. Pe de altă parte, cultul eroilor a surclasat modelul diplomatului, a omului care dispreţuiește violenţa. În consecinţă, patria devine personificată, având loc o metamorfozare și a sacralităţii.

Viaţa omului oferită ca ofrandă ţării devine un deziderat. Iubirea de ţară se demonstrează cu sângele vărsat, nu se declară în cuvinte. Nici biserica nu rămâne mai prejos, intrând până astăzi într-o anumită logică a combatanţei. Mesajul transmis de aceasta este fără niciun echivoc: doar sacrificiul necondiţionat garantează mântuirea. Iar pentru aceasta, biserica a devenit ea însăși purtătoarea unui mesaj al violenţei împotriva „dușmanului” ţării. Un dușman care supravieţuiește și astăzi, indiferent de natura sa, și care trebuie anihilat.

Nu doar că au căzut imperii, așa cum a prezis Take Ionescu, sau au avut loc modificări teritoriale, inclusiv schimbări de regimuri politice, dar și viaţa oamenilor a fost supusă la schimbări semnificative. Pe unele dintre ele, le putem aprecia chiar ca pozitive. Astfel s-a ajuns la câștigarea unor drepturi fundamentale de către femei.

Considerate ca având un loc minor în transformarea societăţii, femeile vor demonstra cu succes pe perioada războiului că pot suplini lipsa bărbatului și pot activa chiar în industria de război. Emanciparea a primit stropii necesari de energie. Clamarea dreptului la egalitate a venit ca o consecinţă firească. Dar a și ajutat? Este una dintre întrebările la care femeile încearcă încă să găsească răspuns. Mișcările feministe sunt o demonstraţie a faptului că nici acum cutia Pandorei nu a fost închisă.