În freamătul care cuprinde majoritatea creştinilor în această perioadă, reflectarea sărbătorilor pascale în presă e un bun indiciu al modului în care se pregătesc oamenii pentru Paşte.
Românii au obiceiul ca, în zilele de dinaintea sărbătorii Învierii Domnului, să îşi cureţe casele. Curţile sunt măturate, perdelele sunt spălate, mobilierul este şters, geamurile sunt spălate, aşternuturile şi covoarele sunt scoase la aerisit. În timp ce majoritatea pregătirilor rămân în zona derizoriului, confundându-se mai degrabă cu prilejul unei curăţenii de primăvară, pelerinajul imaginar alături de Iisus, în ultimele Sale zile, poate fi o sursă autentică de curăţire sufletească. Evenimentele din ultimele zile ale lui Iisus pot genera, prin dramatismul şi semnificaţiile lor, o trăire spirituală intensă, cu efect vizibil asupra perspectivei de viaţă a celui care acceptă acest pelerinaj.
DUMINICĂ
Tabloul duminicii Floriilor conţine ca element central episodul intrării triumfale a Domnului Christos în Ierusalim. Stârniţi de vestea despre recenta înviere a lui Lazăr, oamenii sunt nerăbdători să-L vadă pe Dătătorul vieţii. Iisus Se apropie dinspre Betania, situată la aproximativ 3 kilometri de Ierusalim. Grupului ucenicilor i se alătură pelerinii care vin la Templu cu ocazia Paştelui. Expectativa capătă proporţii şi martorii urmăresc atenţi tot ce se întâmplă. Procesiunea se opreşte pe coama Muntelui Măslinilor[1], aflat la est de Ierusalim.
În faţa tuturor se întinde Ierusalimul, a cărui splendoare este sporită de lumina soarelui în apus. Din tot acel peisaj iese în evidenţă un element unic – Templul. Sub domnia lui Irod cel Mare, la lucrările de refacere a Templului contribuiseră 10.000 de lucrători. Colina Templului era străjuită de jur-împrejur de porticuri de marmură albă. În partea din faţă, se afla curtea interioară, de unde se urca pe 12 trepte până la terasă, care, împreună cu încăperile anexe, avea 50 de metri lăţime, adică tot atât cât avea Templul în înălţime. Întregul complex al Templului, cu toate clădirile anexe şi curţile lui interioare, alcătuia o privelişte ce crea o impresie copleşitoare asupra vizitatorilor.
În loc de admiraţie pentru ceea ce vede, pe faţa Mântuitorului apare însă un nor de întristare. În faţa Sa era Grădina Ghetsemani, unde urma să aibă parte de agonia luptei de dinaintea răstignirii, iar alături se afla Golgota[2], care în scurtă vreme avea să devină locul morţii Sale. Însă nu propria soartă Îl îndurera pe Iisus în acea ocazie, ci respingerea de către poporul Său.
Ierusalimul se pregătea de sărbătoarea pascală. În data de 10 Nissan se alegea mielul (Exodul 12:3-6) care era sacrificat după câteva zile, mai exact în data de 16 Nissan. Exact ca în cazul alegerii mielului pentru Paşte, cu cinci zile înainte de ziua sacrificării, în acea seară (ziua a 10-a a lunii Nissan), prin lepădarea Fiului lui Dumnezeu, iudeii tocmai îşi aleseseră Mielul pe care aveau să-L sacrifice, mai târziu, în ziua a 16-a a lunii.
LUNI
După intrarea triumfală în Ierusalim, „pentru că era deja seara târziu, [Iisus] S-a dus spre Betania împreună cu cei doisprezece” (Marcu 11:11; Ioan 11:18 – circa 3 kilometri). Se pare că Mântuitorul nu înnopta în cetate, ci „ori de câte ori se făcea târziu, Iisus şi ucenicii Lui ieşeau afară din cetate” (Marcu 11:19). Luni dimineaţa, la ieşirea din Betania, lui Iisus I se face foame. Trece pe lângă un smochin ce părea a fi plin de rod, dar care în realitate se dovedeşte doar o coroană înşelătoare de frunziş. Şi Iisus blestemă pomul. Parabola smochinului (Luca 13:6-9), pe care Christos o spusese cu ceva vreme înainte, are legătură cu acest episod din dimineaţa zilei de luni. Blestemul smochinului devine un act sau o parabolă profetică ilustrativă pentru poporul iudeu, care nu dezvoltase adevăratele roade – mila, umilinţa şi dragostea –, ci doar aroganţă spirituală şi pretenţii de neprihănire: „În vremea aceea, zice Domnul, (…) când vor fi pedepsiţi, (…) nu vor mai fi struguri în vie, nu vor mai fi smochine în smochin, iar frunzele se vor veşteji” (Ieremia 8:1-13).
Tot luni are loc cea de-a doua curăţare a Templului. Imensa curte interioară, ce includea altarul de jertfă, precum şi curtea femeilor, deveniseră locul de tranzacţionare a mărfurilor şi animalelor necesare serviciului cultic. Demnitarii Templului, în goana lor după câştig, tranzacţionau iertare prin negoţul de animale. Hotărâţi să nu se mai lase intimidaţi ca în ocazia precedentă, conducătorii se surprind a fi şi mai tulburaţi de glasul autoritar al lui Iisus. Interesant este că în acea ocazie, unii fug de El, iar alţii fug la El. Cei din urmă sunt neajutoraţii şi inofensivii („nişte orbi şi şchiopi, …copii” – Matei 21:14,15).
MARŢI
Isus petrece aproape toată ziua învăţând poporul în Templu şi răspunzând acuzaţiilor liderilor religioşi. La cererea de a arăta un semn al autorităţii Sale, Iisus răspunde după practica dezbaterilor rabinice – cu o altă întrebare – şi le cere fariseilor să se pronunţe cu privire la autoritatea lui Ioan Botezătorul şi, implicit, la mesianitatea Sa. Primeşte un răspuns politic – „nu ştim”. La tentativa de a-L determina să comenteze plata tributului către Roma, astfel încât să poată fi acuzat de intenţii trădătoare faţă de autorităţile romane, iudeii primesc faimosul răspuns: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”
Pe parcursul zilei, dialogurile şi discursurile continuă. Scurta conversaţie cu saducheii pe tema învierii este urmată de concluzia logică – „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii.” Abordându-i El Însuşi pe farisei pe tema originii lui Mesia (Matei 22:41-45), Iisus îi determină să ia în considerare legitimitatea preexistenţei lui Mesia (Ioan 8:58). Tot acum are loc proclamarea „vaiurilor” (Matei 23:13-36), prin care Christos demască pretinsul caracter nobil al liderilor iudei.
Spre sfârşitul zilei, asistând la oferirea darurilor la Templu, Iisus este mişcat de gestul unei văduve care Îi oferă Domnului „tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască” (Marcu 12:43). Se pare că imediat după acest episod are loc întâlnirea cu grecii aduşi de Filip şi Andrei (Ioan 12:20-22), un episod revitalizant pentru Iisus, după obositoarele dezbateri cu cei sceptici şi dezinteresaţi faţă de mesajul Său. În contextul evenimentelor de marţi, declaraţia Sa „Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 23:38) îi sperie pe ascultători. Când ucenicii Îi cer lămuriri suplimentare într-o întrevedere privată, Iisus le răspunde amestecând descrierea distrugerii Ierusalimului şi a Templului cu ziua revenirii Sale în slavă (Matei 24).
MIERCURI
Evenimentele considerate prin tradiţie ca aparţinând acestei zile sunt ungerea trupului lui Iisus cu mir la ospăţul lui Simon şi vinderea lui Iisus de către Iuda, pentru 30 de arginţi.
Cu toate că ziua de dinaintea duminicii Floriilor este numită şi „Sâmbăta lui Lazăr”, fiindu-I atribuită în mod tradiţional învierea lui Lazăr, evidenţele textuale lasă să se înţeleagă că învierea avusese loc cu suficient timp înainte, încât să poată fi urmată de întrunirea Consiliului religios suprem al iudeilor, Sinedriul, şi de retragerea lui Isus şi a ucenicilor în cetatea Efraim (Ioan 11:54). Lazăr fusese înviat deja şi participase la episodul ungerii cu mir a trupului Mântuitorului, la ospăţul lui Simon Leprosul (Ioan 12:1-11; Marcu 14:3; Matei 26:6). Ţinând cont de relatarea evanghelistului Ioan (12:1-19), ospăţul din casa lui Simon a avut loc „cu şase zile înainte de Paşte” (Ioan 12:1).
Din aceste considerente, ungerea cu mir a trupului Mântuitorului (Matei 26:12) la ospăţul lui Simon Leprosul nu poate fi plasată în ziua de miercuri, ci înainte de Săptămâna Patimilor. Cu toate acestea, indiferent de poziţionarea în timp, evenimentul are un aport semnificativ la succedarea evenimentelor din ultimele zile ale săptămânii, întrucât prezenţa lui Lazăr la ospăţ atrăgea atenţia mulţimilor asupra minunii învierii şi credita caracterul special al misiunii lui Christos (Ioan 12:9, 17).
JOI
Termenul „Paşte” a fost aplicat iniţial numai datei de 14 Nisan, dar pe vremea lui Christos era folosit uneori şi pentru Sărbătoarea Azimilor, care urma Paştelui (şapte zile în care se mânca doar pâine nedospită – Luca 22:7). Deşi nu există o explicaţie unanim acceptată în legătură cu datarea Paştelui în anul morţii lui Iisus, pe temeiul dovezilor disponibile, poate fi sugerată următoarea succesiune a evenimentelor legate de Cina cea de Taină, crucificare şi Paşte:
a. În anul crucificării, fie ca rezultat al controversei dintre elementele liberale şi conservatoare ale iudaismului, fie din cauza unor împrejurări necunoscute, s-ar putea să fi fost o dublă celebrare a Paştelui.
b. Împreună cu alţi iudei conservatori, Christos şi ucenicii au servit Cina cea de Taină joi noaptea, adică în cursul primelor ore ale zilei oficiale de 14 Nisan, fiind în felul acesta o adevărată celebrare a Paştelui.
c. În anul crucificării, celebrarea oficială a Paştelui s-a făcut vineri noaptea, după crucificare. Iisus a murit pe cruce la momentul sacrificiului de seară şi al înjunghierii mieilor pascali, vinerea, pe 14 Nisan.
d. Iisus S-a odihnit în mormânt în cursul Sabatului săptămânal, care, în anul acela, a coincis cu Sabatul ceremonial de pe 15 Nisan, ziua întâi a Sărbătorii Azimilor.
f. Iisus a înviat duminică dimineaţa, pe 16 Nisan, ziua în care era prezentat la Templu snopul de legănat, care simboliza învierea.
Tradiţia iudaică pentru celebrarea Paştelui includea binecuvântarea vinului de către capul familiei şi servirea mesei pascale, care consta din mielul pascal, azime, ierburi amare, lăptuci, zarzavaturi şi un sos condimentat numit charoseth, făcut din migdale, curmale, măsline, stafide, mirodenii şi oţet. Un al doilea pahar de vin trecea de la o persoană la alta, apoi se intona prima parte a cântării de Paşte, adică Psalmii 113 şi 114. Capul familiei Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru pâinile nedospite, le frângea şi dădea fiecăruia o parte, împreună cu bucăţi din mielul pascal. După ce consumau al treilea şi al patrulea pahar de vin, se uneau toţi în cântarea Psalmilor 115 şi 118.
În camera de sus a unei locuinţe din Ierusalim, înaintea servirii cinei, Christos „a început să spele picioarele ucenicilor” (Ioan 13:5), instituind astfel o slujbă religioasă pregătitoare pentru Cina Domnului (Ioan 13:15; 1 Corinteni 11:23-26). În acest context a avut loc descoperirea trădătorului, adică a lui Iuda. În urma demascării planurilor sale, Iuda s-a ridicat şi a părăsit camera în grabă.
VINERI
După servirea Cinei şi cântarea de final – probabil au fost intonaţi Psalmii 115 şi 118 –, Iisus şi ucenicii au părăsit locuinţa şi s-au retras pe Muntele Măslinilor. Rămas singur înainte de momentele grele ale procesului şi răstignirii, în chinul sufletesc extrem, Iisus strigă : „Tată, …facă-se voia Ta!” (Matei 26:42).
Conducătorii religioşi hotărâseră să-L osândească la moarte. Pentru a păstra aparenţa legalităţii, erau necesare două condiţii pentru condamnarea lui Iisus: judecarea religioasă – sub acuzaţia de blasfemie – înaintea Sinedriului, pentru o aparentă justificare în temeiul legii iudaice, şi judecarea civilă – sub acuzaţia de instigare la nesupunere faţă de autoritatea romană – înaintea lui Pilat, pentru a obţine aprobarea romanilor de executare a sentinţei de moarte.
După o audiere preliminară în faţa lui Ana, care a avut loc undeva între orele 1 şi 2, în noaptea de joi spre vineri, a avut loc judecata înaintea Sinedriului. Potrivit legii iudaice, faptele pasibile de pedeapsa capitală trebuiau să fie judecate ziua, procesul urmând să fie finalizat tot în cursul zilei. Însă, de teama poporului, liderii au organizat judecata pe ascuns, cu un verdict unanim privind vinovăţia Acuzatului şi condamnarea la moarte. La răsăritul soarelui, pentru a păstra un aspect de legalitate, Sinedriul s-a întrunit din nou, a repetat hotărârea condamnării lui Iisus la moarte şi L-a predat autorităţilor romane pentru executare.
În timpul primei audieri care are loc înaintea sa, Pilat, guvernatorul roman al Iudeii şi Samariei, trezit la aproximativ ora 6 dimineaţa, ia notă despre acuzaţiile iudeilor împotriva lui Iisus şi ajunge să fie convins de nevinovăţia Sa. Dacă nu ar fi fost insistenţa vădită a iudeilor, el L-ar fi eliberat. Aflând însă că Iisus era din Galileea, Îl trimite la Irod Antipa, care la vremea aceea era la Ierusalim. În aceste condiţii, văzând că timpul trece şi judecata se apropie de sfârşit, Iuda nu mai poate îndura tortura conştiinţei sale vinovate şi se spânzură (Matei 27:3-5).
Iisus era galileean şi, de aceea, Irod Antipa, rege al Galileii şi Pereii, putea să cerceteze cazul şi să dea sentinţa. Convins că Iisus este nevinovat, refuză să dea sentinţa şi-L trimite înapoi la Pilat. Această audiere are loc la ora 7, vineri dimineaţa. Deşi încearcă mai apoi să Îl elibereze pe Iisus, Pilat capitulează în cele din urmă în faţa cererii iudeilor de a-L crucifica. Judecata aceasta a început probabil pe la ora 8 şi s-a terminat înainte de ora 9 dimineaţa.
Ajuns pe Dealul Căpăţânii (Golgota), în alaiul mulţimii, în timp ce soldaţii Îl răstigneau, Iisus Se roagă pentru vrăjmaşii Săi şi răspunde rugăciunii tâlharului pocăit. Apoi, la ceasul al nouălea, în contextul naturii dezlănţuite, Isus strigă: „S-a sfârşit!” Apoi a murit.
Înainte de apusul soarelui, Iosif din Arimateea şi Nicodim, ignorând perspectiva întinării rituale prin atingerea unui trup neînsufleţit, ung trupul lui Iisus cu un amestec scump de smirnă şi aloe, apoi Îl aşază în mormântul lui Iosif. Femeile, care veniseră ultimele la mormântul lui Iisus, sunt martore la ceea ce se întâmplă. „Era Ziua Pregătirii şi începea Sabatul” (Luca 23:54).
SÂMBĂTĂ
Femeile care veniseră cu Iisus din Galileea s-au întors la casele lor după ce au văzut unde fusese îngropatm, „apoi în ziua de Sabat, s-au odihnit, potrivit poruncii” (Luca 23:56). „A doua zi, cea de după Ziua Pregătirii, conducătorii preoţilor şi fariseii s-au adunat împreună la Pilat” şi i-au cerut acestuia să pună o gardă care să păzească mormântul. Ei şi-au justificat cererea făcând referire la ceea ce spusese Iisus, că va învia a treia zi (Matei 27:62,63). Liderii religioşi se temeau că ucenicii lui Iisus I-ar putea fura trupul, pentru ca mai apoi să susţină că a înviat. Deşi Pilat nu credea în posibilitatea învierii, pentru a preîntâmpina alte agitaţii şi conflicte, a fost de acord cu această măsură. Mormântul lui Iisus a fost pecetluit, iar soldaţii romani au rămas de strajă acolo.
DUMINICA ÎNVIERII
„Dar în prima zi a săptămânii, foarte de dimineaţă, ele [femeile] au venit la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. Au găsit rostogolită piatra de la intrarea mormântului, iar când au intrat, n-au găsit trupul Domnului Iisus” (Luca 24:1-3). Îngrozite de absenţa trupului, dar şi de apariţia a doi bărbaţi îmbrăcaţi cu haine albe, femeile, printre care se afla şi Maria Magdalena, află vestea învierii lui Iisus (Luca 24:5-7). Ele îi anunţă pe cei unsprezece ucenici şi pe ceilalţi care erau împreună cu aceştia despre acest eveniment. Petru şi Ioan se duc la mormânt pentru a se convinge de veridicitatea veştii primite. În aceeaşi zi, Isus li Se arată la doi ucenici pe drumul spre Emaus, iar seara Se arată grupului apostolilor, iar mai apoi i se arată şi ucenicului Toma, care se îndoise de realitatea învierii Lui.
Epilog deschis
Pelerinul bianual închide Evangheliile. Deşi urmărit, probabil, de sentimentul de revoltă pentru mânia nefondată a iudeilor faţă de Cel care le făcuse numai bine, lasă să se stingă vocea propriei conştiinţe care strigă împotriva nedreptăţii. Îi răsună vag, în suflet, o amintire de la ora de cateheză, ceva care sună parcă a profeţie mesianică: „Dispreţuit şi părăsit de oameni [nu doar de iudei], (…) iar noi nu L-am luat în seamă (…) străpuns pentru păcatele noastre” (Isaia 53). Degetul acuzator se înmoaie în faţa unei exprimări fără echivoc inclusive. După ce a zâmbit Bebeluşului din iesle, după ce a dat aprobator din cap la Predica de pe Munte, pelerinul înţelege că, dacă va eşua în înţelegerea semnificaţiei morţii lui Christos şi a mormântului gol, ar putea pierde miezul povestirii.
Motivul este simplu şi profund. Dacă este adevărat că El a venit, la fel de adevărat este şi că va să vină. Într-o zi, orice om va trebui să-L întâlnească pe Protagonistul crucii. Ce se va întâmpla după aceea depinde de înţelegerea esenţei Betleemului şi Calvarului. Din fericire, istoria pelerinului are încă un epilog deschis.
