Senzaţionalul convertit în normalitate: musulmanii repară sinagogi

555

Zeci de tineri arabi au oferit o replică neașteptată atacurilor persistente ale extremiştilor israelieni. Ne-am fi aşteptat să auzim explozia unei noi maşini-capcană şi să vedem alte victime pe caldarâm. În schimb, tinerii arabi s-au decis să restaureze sinagoga evreiască din orașul lor. Ceva pare să nu fie în regulă. Tinerii musulmani, prin gestul lor, ne provoacă aşteptările referitoare la normalitate.

Câţiva zeci de tineri din orașul Shefaram din Galileea au renovat o sinagogă cu o vechime de 250 de ani, informează Israel Today. Ne putem întreba, în mod justificat, care este motivaţia unei decizii atât de ciudate? Trebuie să existe nişte jocuri de culise. Sau provocări bine planificate.

Ne-am obişnuit să gândim în această manieră oridecâteori ceva surprinzător se petrece în jurul nostru. Şi mai ales atunci când ceea ce definim noi ca fiind normalitate nu se mai desfăşoară după regulile jocului. Scopul tinerilor a fost cel de a „demonstra că există o cale mai bună”.

Pentru o societate (nu doar cea israeliană) predispusă la ştiri de senzaţie şi la breaking-news-uri şocante, show-ul arabilor iese din sfera preocupărilor de zi cu zi. Ura, cuvintele dure, mesajele năucitoare, atacurile la persoană sunt elemente care colorează peisajul nostru cotidian. A fi altfel pare o imposibilitate.

Acţiunea tinerilor arabi nu se regăseşte pe axa normalităţii momentului. Organizatorii proiectului de renovare a sinagogii solicită prin acest demers ca executivul israelian să ia măsuri împotriva extremiştilor care recurg la acte criminale pentru a genera panică în coloniile palestiniene. „Facem apel la toţi cetăţenii din Israel pentru a răspunde la aceste crime motivate de ură care îi vizează pe israelienii arabi prin promovarea valorilor de toleranţă și de respect reciproc“, a declarat un purtător de cuvânt al grupului.

Răspuns la eticheta de preţ

Cine sunt aceste grupuri extremiste care au primit acum o lecţie de convieţuire paşnică din partea arabilor? Constituiţi într-o organizaţie clandestină, numită „Price tag” (Etichetă de preţ) coloniști evrei recurg la acte de vandalism ca „preţ” pentru evacuarea din localităţile lor. În fapt, Price tag este un eufemism pentru atacurile care vizează în principal proprietăţile palestiniene și arabo-israeliene.

Starea de iritare faţă de acţiunile „Price tag” este în creştere în Israel. Guvernul nu a reușit (unii analişti afirmă că de fapt nici nu doreşte), să stopeze valul acţiunilor de venedetă. Venind în primul rând din Iudeea și Samaria, grupurile extremiste îşi manifestă într-o manieră violentă frustrarea faţă de politicile guvernamentale în teritoriile disputate.

Ei vor ca oamenii să înţeleagă că există o „etichetă de preţ” pentru dezrădăcinarea coloniștilor evrei din zonă. Începând cu anul 2008, aceste bande au vandalizat moschei, biserici şi chiar baze militare, dar poliţia a avut foarte puţin succes în oprirea ei.

În acest context tulbure, tinerii din Shafaram au renovat sinagoga cu speranţa de a provoca creşterea interesului public în privinţa urii care divizează spaţiul israelian. Este o formă de protest inedită. „Modul în care locuitorii din Shefaram arată respect pentru casa de rugăciune evreiescă din orașul nostru este un model de cooperare între cele două popoare”, a declarat o tânără arabă care a ajutat la renovarea vechii sinagogi.

Surpriza normalităţii

Gestul tinerilor musulmani poate fi considerat unic. Ar putea avea un impact puternic chiar şi asupra civilizaţiei occidentale, în condiţiile în care Vestul se străduieşte să redefinească normalitatea. De aceea, nu ne surprinde faptul că „tot ceea ce așteptăm e diversitatea, neobişnuitul, extraordinarul. Aceste aspiraţii ale copilăriei şi ale adolescenţei timpurii au devenit valorile de căpătâi ale civilizaţiei noastre. Nu te înscrii pe acest trend, eşti pierdut”, enunţa fără niciun echivoc publicistul Mircea Mihăieş în România literară.

Ajungem să ne mirăm când auzim că o tânără dintr-o familie săracă de ţigani din Buzău care a găsit pe stradă un portofel cu 1.000 de lei şi l-a dus la poliţie. Pentru a-i preda. Însă nu mai clipim atunci când sume mari de bani sunt delapidate chiar de către cei care ar trebui să asigure un circuit financiar corect în interesele cetăţenilor.

Devenim frustraţi atunci când aflăm la ce nivel se ridică corupţia în România, însă nu ne simţim deranjaţi atunci când persoane din apropierea noastră comit gesturi similare. Sau poate chiar noi înşine. Am putea spune că trăim o viaţă dublă. Însă, este mai mult de atât. Definim în mod preferenţial normalitatea.

Considerăm că suntem liberi de a acţiona potrivit parametrilor proprii fără să mai interogăm conştiinţa. În consecinţă, omul care se înrobeşte falselor libertăţi „poate consuma normalitate”, dar nu poate perpetua normalitatea. Cu alte cuvinte, ne dorim o existenţă derulată în perimetrul normalităţii, însă suntem prea puţin dispuşi în a participa la construcţia ei.

De aceea, persoana care asistă la ceea ce se întâmplă în jurul ei şi admiră senzaţionalul este de fapt un intrus într-o lume pe care o dereglează. Drept urmare, puşi în faţa oglinzii, constatăm că normalitatea noastră este relativă. Circumstanţială. În funcţie de interesele imediate.

Lecţia oferită de tinerii arabi rămâne valabilă

Pretutindeni şi oricând. Oare cum ar arăta societatea românească dacă pretinsa normalitate ar trece printr-o conversie? Am putea vedea politicieni sinceri? Sau poate măcar cetăţeni oneşti şi credinţe veritabile. Cum ar fi ca strategia tinerilor arabi să fie multiplicată la nivelul societăţii româneşti, trecând dincolo de diversitatea religioasă existentă? Gestul unui musulman reparând o sinagogă pare desprins din scenarii de ficţiune.

Cum la fel de fictivă este şi practica creştină atunci când necesită revărsarea de dragoste faţă de Celălalt. Dincolo de declaraţiile de iubire rostite prin altarele bisericilor, am putea avea şansa de a sesiza ceva similar gestului făcut de arabi? Diferite confesiuni creştine demonstrând împreună că se poate şi altfel. Desigur, poate fi o normalitate utopică atâta timp cât adevărul instituţionalizat este mai important decât persoana. Aceasta este o premisă care garantează eşecul. Chiar dacă este colorat în numele celei mai pure teologii.