Ce e de făcut? Mai multă armată, mai multe servicii secrete, mai puţină libertate? Suntem obișnuiţi prost să ne imaginăm că teroriștii vin de undeva din savană, unde nu au auzit de telefoane, interceptări, internet și altele, și ne întrebăm cum se poate ca niște ţărani arabi, adică niște oameni crescuţi în mediul rural, fără școală, fără cultură, să învingă serviciile secrete europene și americane, care ar fi „super-extra-tehnologizate”. Ni s-a spus că ar fi bine să renunţăm la dreptul la intimitate pentru ca aceste servicii să nu fie cumva împiedicate să dejoace asemenea planuri. Hai să fim serioși! Atentatele de ieri au fost puse la cale în timpul unei vânători internaţionale și în buricul capitalei europene militarizate până în dinţi. Să nu ne iluzionăm că, dacă renunţăm la intimitate și libertate, o să fim în siguranţă. Câţi oameni se mai pot angaja să asculte toate telefoanele? Câţi militari mai pot fi scoși pe străzi? Și unde vrem să trăim, mai exact? În cetăţi aflate sub asedii militare? Așa cum s-a văzut și la Paris în noiembrie, un grup determinat de radicali poate să facă crime în masă cu mijloace relativ simple și extrem de eficace. Franţa, victima atacului, și ţară în care armele sunt bine controlate, se întreba de unde au avut teroriștii acces la ele. Răspunsul: din Belgia. Și aici se vede buba, se vede ce înseamnă o Uniune Europeană divizată pe multiple planuri. Ineficienţa serviciilor secrete ţine mai degrabă de lipsa de cooperare care marchează relaţiile actuale între statele membre, și nu de faptul că noi, oamenii de rând, îi împiedicăm cu ceva să obţină mai multe informaţii.
Oricum ar fi, terorismul este o realitate cu care trebuie să ne obișnuim în ziua de azi. Statistic vorbind, este imposibil ca în societăţile deschise în care trăim împreună cu generaţii întregi de musulmani, care în 2010 însumau 44 de milioane de oameni (în toată Europa), să fie dejucate toate atentatele teroriste. Și tot statistic vorbind, situaţia din ziua de azi nu este cea mai rea de până acum. Să nu uităm câţi oameni au murit la Turnurile Gemene, la Boston, la Madrid sau la Londra. Și de ce uităm mereu de Ankara, și Istanbul, și Yemen, și Sudanul de Sud sau Nigeria? De ce uităm că în 23 de zile de armistiţiu în Siria au murit peste 500 de oameni? Nu sunt și ei oameni? Nu sunt copiii orfani sau răpiţi și apoi spălaţi pe creier, cu pușca în mână și droguri în venă, victime? Nu sunt adolescenţii arabi care preferă să îmbrace o vestă și să moară decât să mai trăiască în societatea de azi tot ca victime? În atacurile teroriste, climatul social este distrus în feluri în care nu se poate spune deocamdată. Cu toţii suntem victime. Faptul că în aceste momente confundăm conceptul de refugiat cu cel de imigrant, iar pe ce cel de refugiat sau imigrant dintr-o ţară arabă îl legăm automat cu riscul de terorism nu ne ajută cu absolut nimic. După fiecare atentat terorist, impresia că musulmanii sunt periculoși și trebuie izolaţi cumva, undeva, preferabil nu pe pământ, se acutizează și astfel se împlinește la perfecţie scopul terorist, din moment ce tocmai enclavizarea comunităţilor de musulmani în statele non-musulmane a fost politica care a jucat, poate, cel mai important rol în radicalizarea lor și este cel mai bun instrument pe care jihadiștii îl au pentru recrutarea de noi adepţi. Când reacţia comunităţii europene la un asemenea incident este în mod repetat un instinct de conservare de acest tip, ceea ce se obţine este că ura distruge însăși ideea de unitate și duce nu la mai multă libertate, ci la obișnuinţa apelării la discriminare, segregare și enclavizare ca metode de apărare.
Unitatea în diversitate a părut, de la bun început, un scop iluzoriu, dar bun de atins. Astăzi însă, ne urâm între noi și nu putem ajunge la consens politic, social sau economic. Nu ne urâm la nivelul la care să avem impulsuri criminale, dar ne uităm unii la alţii cu suspiciune și suntem gata să facem orice pentru a ne scăpa pielea, și anume să închidem societatea deschisă care a fost Europa până acum. Că poate dacă rămânem doar noi cu noi, cei de-ai locului, o să ne iubim la loc și Europa o să fie un cocon de state democratice și pacifiste, de nepătruns. Hai să fim serioși! Din nou! Abia așteptam să ne luăm iPad-uri de pe Amazon fără să plătim taxe. Vrem o economie deschisă! Comportamentul fiecăruia dintre noi, dacă devine unul suspicios și xenofob, care se teme de străini și îi respinge, își depune aportul la înstrăinarea ţărilor membre unele de altele, la dezagregarea conceptului de uniune și la răcirea relaţiilor între diversele comunităţi etnice specifice fiecărei ţări. Partidele naţionaliste, extremele de stânga și dreapta, stau ca vulturii pleșuvi ca să culeagă ceea ce au semănat teroriștii. Oricât am fi de îngrijoraţi, nu putem înceta să gândim logic și să ne împotrivim simplei idei că guvernarea unor ţări democratice mature ar putea să ajungă la cei care colaborează, în acest sens, cu terorismul. Chemarea la luptă împotriva terorismului prin metode care presupun proliferarea mai departe a urii și a violenţei, apeluri făcute de figurile extremiste europene, dar și de cele americane, precum Donald Trump, nu va duce în final decât la dezagregarea Uniunii Europene și a comunităţilor democratice, în general.
Celor care vor o Uniune Europeană pacifică și prosperă trebuie cumva să înceapă să le pese și de ceea ce se întâmplă în Turcia, Siria, Yemen și Africa și trebuie să renunţe la dihotomia „noi versus ei” și să renunţe la politicile de asimilare a imigranţilor, la care au apelat Germania, Belgia, dar mai ales Franţa, și care nu sunt nici pe departe politici din spectrul multiculturalismului. Ideea că „multikulti” a eșuat în Europa este cât se poate de greșită, pentru că nici măcar nu a fost aplicată o asemenea politică în aceste ţări. Globalizarea nu poate face pași înapoi. Suntem legaţi toţi, unii de alţii, cel puţin din punct de vedere economic, iar economia modelează și geopolitica. Trebuie să găsim căi de a trăi împreună unii cu alţii, pentru că de separat nu ne mai separă nimeni. Diversitatea, că o vrem sau nu, va fi din ce în ce mai diversificată pe măsură ce războaiele locale și fenomenele meteo extreme vor împinge refugiaţi către Europa. Ce vom face? Ne vom lupta la infinit? Deja am obosit să mai auzim astfel de știri! Suntem încărcaţi de tensiune și frică, lucru care a dus și la instaurarea dictatorială a „corectitudinii politice”, care ne lipsește acum de adevăruri relevante despre societatea și lumea în care trăim și de capacitatea de a lua decizii raţionale conforme cu informaţiile crude, netrecute prin „abureala” asta. Ceea ce înseamnă că, din nou, terorismul își îndeplinește scopul. Trebuie să realizăm situaţia în care ne aflăm și să nu continuăm pe același drum.
Războiul împotriva terorismului nu este convenţional, nu are o ţintă exactă. Cei care au pus la cale atacurile din Paris și Belgia nu au venit din Siria, ci s-au ridicat dintre noi, europenii. Nu mai putem să continuăm să ne neglijăm propriul rol în această situaţie, doar pentru că e mai ușor să dăm vina pe o întreagă comunitate sau pe o întreagă religie. Nu populaţia arabă este problema. Nu Islamul este problema. Islamul are însă o problemă cu radicalizarea, pe care o și recunoaște. Asta ne îndreptăţește să arătăm cu degetul? Creștinismul nu a avut niciodată genul de probleme care să ducă la masacre? Creștinismul nu are și astăzi destule probleme? Desigur, secularizarea nu pare să fie pe aceeași treaptă de gravitate ca radicalizarea, însă doar istoria ne va spune care au fost de fapt efectele asupra societăţii pe termen lung. Realitatea este că și musulmanii, și creștinii și-au câștigat fiecare câte o religie, dar cu toţii l-am pierdut pe Dumnezeu. Imaginea pe care o avem despre Dumnezeu nu reflectă decât patimile omului și problemele unui anumite perioade sociale și geopolitice în istorie. Dumnezeu însă a fost, este și va fi mereu același lucru: dragoste. Din acest motiv, nimeni nu se poate declara credincios dacă nu are în el dragoste pentru oameni, buni și răi. Biblia îi învaţă pe creștini să ridice capul sus și nu se teamă să facă bine vrăjmașului: „Prin aceasta vor cunoaște toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35). Blaise Pascal a propus un pariu: „Ar trebui să îţi trăiești viaţa și să încerci să faci lumea un loc mai bun, indiferent de prezenţa sau lipsa credinţei în Dumnezeu. Dacă nu există Dumnezeu, nu ai pierdut nimic și vei fi reamintit cu drag de către cei rămași în urmă. Dacă există un Dumnezeu binevoitor, el te va judeca după faptele tale și nu doar după faptul că ai crezut sau nu în el.” Acum vreau să propun și eu un pariu: „Ar trebui să îţi trăiești viaţa și să îl ajuţi pe străinul de lângă tine, indiferent că este arab sau creștin, indiferent dacă crezi că merită sau nu. Dacă nu merită, nu ai pierdut nimic și cursul evenimentelor rămâne neschimbat. Dacă merită, vei fi schimbat soarta unui om sortit eșecului și a altor persoane, imposibil de numărat, care vor fi impactate pozitiv de asta.” Răspunsul la războiul împotriva terorismului trebuie să vină de la nivelul întregii societăţi și nu ne mai permitem să ne prefacem că nu înţelegem asta.
