O consecinţă neprevăzută a disoluţiei „califatului” pe care gruparea teroristă Stat Islamic (SI) dorea să îl instaureze în Siria este suspendarea recruţilor ei europeni între două lumi: una pe care au repudiat-o, și una care le-a făcut viaţa imposibilă. Astăzi, ţările bogate ale Europei se confruntă cu o dilemă care a împărţit opinia publică în două: Să fie sau nu primiţi înapoi cetăţenii care au fugit în Siria pentru a se alătura teroriștilor SI?

Shamima Begum avea 15 ani când, împreună cu alte două prietene de-o vârstă, colege la aceeași școală din Londra, a pornit într-o călătorie pe care avea de gând să o facă numai dus. În 2015, adolescentele s-au îmbarcat din Londra într-un avion care le-a dus până în Turcia, de unde au continuat, cu autobuzul, spre destinaţia lor finală: Siria. Au ajuns la Raqqa, capitala paradisului de carton pe care li-l vânduseră zecile de clipuri de propagandă ISIS. În acele filmări, militanţii ISIS erau înfăţișaţi ca eroi ai credinţei, chiar în timp ce ucideau cu bestialitate oameni descriși drept „necredincioși” sau „dușmani”. Paradisul se ridica din trupuri decapitate, iar morţii nevinovaţi din alte părţi ale lumii erau doar niște stafii ale retorsiunii pe care ISIS o datora morţilor din tabăra lor.

În Siria, sperau adolescentele, aveau să fie primite ca într-o familie, o familie islamică, din sânul unui stat pentru care legea lui Allah este sfântă și singura lege recunoscută. La zece zile de la sosirea lor în Raqqa, Shamima încheiase socotelile cu adolescenţa și era deja femeie măritată. Soţul ei? Un recrut ISIS din Olanda, în prezent cercetat de autorităţile olandeze pentru plănuirea unui atac terorist. Shamima a rămas însărcinată de trei ori. Doi dintre copiii ei au murit, însă pe al treilea l-a născut chiar luna aceasta, într-o tabără de refugiaţi din nordul Siriei.

Acolo a găsit-o, fără să o fi căutat, un jurnalist de la The Times. De fapt, cea care l-a văzut pe jurnalist a fost chiar Shamima. L-a întrebat dacă este din Marea Britanie și, când a primit confirmarea, i-a spus că este una dintre cele trei adolescente fugare despre care presa scrisese pe larg în anul 2015. Shamima i-a povestit jurnalistului că, după arestarea soţului ei, nu a mai făcut faţă singură condiţiilor din Raqqa. Frigul și sărăcia nu se comparau nicio secundă cu idealurile pentru care ea și prietenele ei veniseră în Siria în urmă cu patru ani. „N-am vrut să-mi nasc copilul acolo”, mărturisea Shamima. „Am pierdut deja doi, pe acesta nu mai vreau să îl pierd.”

Shamima i-a spus jurnalistului că dorește să revină în Marea Britanie și că speră ca familia ei să o primească, în virtutea suferinţei pe care o îndură în tabără. Acesta este mesajul pe care l-a transmis constant în cele câteva interviuri care au urmat, din care este reconstituită povestea de mai jos.

Drumul spre terorism

Familia Shamimei și familiile celorlalte două fete au luptat, încă de la fuga lor din 2015, să le recupereze. La scurt timp de la dispariţia fetelor, familiile lor au acuzat poliţia că nu și-a făcut bine treaba și au luat situaţia în mâini, mergând pe același drum pe care merseseră fetele, până în Turcia, sperând să le dea de urmă. Scotland Yardul – poliţia britanică – a transmis la vremea aceea scuze publice familiilor, pentru că n-ar fi reușit să le prevină că adolescentele vor încerca să fugă. Toate eforturile au fost însă în zadar. Chiar și atunci când au reușit să o contacteze pe Shamima, părinţii ei s-au lovit de refuzul categoric al fetei de a se întoarce acasă. În 2016, una dintre prietenele Shamimei a fost ucisă de un bombardament rus. Cealaltă prietenă a fost dată dispărută, însă Shamima spunea într-un interviu că nu ar fi surprinsă să primească vestea că și ea a murit.

Despre decizia ei de a fugi, Shamima mărturisea totuși că nu are regrete. Avea idealuri atât de înalte încât putea pune lângă ele aproape orice. Chiar și un cap despărţit de corp, pe care l-a găsit într-o zi în coșul de gunoi al casei ei din Siria. „Nu m-a afectat nicicum”, spunea ea cu o faţă imobilă în unul dintre interviuri. Jurnaliștii cu care a discutat au insistat să o întrebe dacă este de acord cu crimele oribile comise de jihadiștii ISIS, cu genocidul comis de ei, cu atacurile teroriste, amintind chiar și de atacul din Manchester, unde au murit copii nevinovaţi. Shamima le-a mărturisit că nici măcar nu știa despre acel atac și, cu o voce lipsită de orice inflexiune emoţională, a spus că simte părere de rău faţă de moartea celor nevinovaţi din Marea Britanie, la fel cum simte și pentru victimele nevinovate din Siria. „E cu dus și întors”, concluzionează, „pentru că și acum mor oameni nevinovaţi în Statul Islamic.”

Pe parcursul tuturor interviurilor, fata a continuat să se refere la teritoriul ocupat de extremiști drept „statul” (al-Dawla) sau „statul islamic”, întărind în felul acesta convingerea jurnalistului care a găsit-o că în faţa lui se află „o mireasă îndoctrinată a ISIS-ului”. Din păcate, bănuiala lui este susţinută de nenumărate alte afirmaţii care îi construiesc un portret dezumanizat. De exemplu, deși recunoaște că fuga ei în Siria a generat un val de noi recruţi europeni, spune că transformarea ei într-o emblemă ISIS nu este corectă, pentru că „nu eu m-am dat la știri”. Atunci când jurnalistul o întreabă cum crede că ar trebui să se raporteze autorităţile britanice la ea, fata arată multă milă faţă de sine însăși: „Eu sunt o simplă casnică, nu am făcut nimic”, „nu eu le-am cumpărat gloanţele, nu eu i-am antrenat”, „autorităţile nu au nicio dovadă că am făcut vreo crimă”.

Această ultimă afirmaţie are mai multă greutate strategică decât pare la prima vedere. De fapt, pentru statele de drept, anchetarea și condamnarea militanţilor reveniţi de pe frontul din Siria este o misiune extrem de dificilă, fiindcă, așa cum nota o analiză The Economist, legile nu permit condamnarea pe baza mărturiilor luate în timpul interogatoriilor pe front, iar obţinerea unui alt gen de dovezi (de exemplu de la luptătorii kurzi) este foarte dificilă. Australia și-a ușurat oarecum munca incriminând intrarea în zone desemnate interzise de stat. Însă doar Raqqa și Mosulul sunt pe lista australienilor, ceea ce lasă pe dinafară o mulţime de alţi recruţi ISIS care au ajuns în alte zone.

Când teroriștii vor înapoi

Peste 41.000 de străini au călătorit în Siria și în Irak pentru a se alătura extremiștilor. Până la mijlocul anului trecut, circa 7.366 se întorseseră în statele lor de origine, informează think tank-ul londonez International Centre for the Study of Radicalisation. Alte câteva mii au murit deja în conflicte armate sau în bombardamente. În zona cândva stăpânită de teroriștii ISIS se estimează că au rămas circa 850 de bărbaţi și câteva mii de femei adăpostiţi în tabere precare, mai ales în estul Siriei.

Odată cu anunţul președintelui Trump cu privire la retragerea militarilor din Siria, a devenit evident că zona se îndreaptă spre o nouă criză, provocată de incapacitatea forţelor kurde de a controla singure zona și de a continua să ţină mii de prizonieri. Trump le-a cerut însă guvernelor străine să își primească înapoi cetăţenii radicalizaţi, declarând pe Twitter că „alternativa nu este una bună, în sensul că vom fi nevoiţi să îi eliberăm”.

Nici celelalte opţiuni nu sunt mai de dorit. The Economist le trece în revistă, începând cu cea mai simplă: retragerea cetăţeniei. Aceasta a fost soluţia pentru care a optat Marea Britanie, o mutare faţă de care unii analiști au rezerve pertinente. Anunţul secretarului de interne britanic, Sajid Javid, potrivit căruia Shamimei Begum urma să îi fie retrasă cetăţenia britanică a fost vehement contestat drept un gest de autopromovare politică, pe fondul sentimentului antiimigranţi în creștere în Marea Britanie, dar și ca un gest care transmite un mesaj de incompetenţă a autorităţilor britanice în gestionarea cazurilor de radicalizare cum este cel al Shamimei. Unii analiști au atras atenţia și asupra faptului că o astfel de decizie îi va întări Shamimei poziţia emblematică, transformând-o într-o presupusă victimă, numai bună de folosit în propaganda ISIS.

S-a discutat mult și dacă este optim ca Shamima să devină cetăţean al Bangladeshului în baza faptului că mama sa este originară din această ţară. Guvernul Bangladeshului însă nu s-a arătat deloc deschis la această opţiune, ba chiar a anunţat că nu îi va permite Shamimei nici măcar să pătrundă în ţară. Familia pe care Shamima a lăsat-o în urmă în Marea Britanie a contestat în instanţă decizia de renunţare la cetăţenie. Shamima, în schimb, plănuiește să aplice pentru cetăţenie în Olanda, unde vrea să aștepte ca soţul ei să fie eliberat din închisoare.

Exista, de asemenea, și opţiunea de a o reprimi pe Shamima în Marea Britanie și de a o reintegra în societate, după un program de deradicalizare care ar fi cuprins mentorat psihologic și teologic într-un centru specializat. Însă lipsa certitudinii cu privire la reușita reală a unei astfel de scheme de tratament antiterorism face ca această opţiune să nu fie foarte populară în opinia publică.

Ultima piesă din puzzle

Cercetătorii care studiază strategiile de deradicalizare a recruţilor teroriști sunt împiedicaţi în munca lor de lipsa unor piese fundamentale pentru această misiune: nu se știe cu precizie care este procesul prin care oamenii devin radicali și nu există un consens nici măcar cu privire la definiţia termenului. Arabia Saudită, care are unul dintre cele mai generoase sisteme de deradicalizare – beneficiarii acestuia sunt cazaţi într-o unitate cu acces la piscină, cu ședinţe de terapie prin artă și au chiar dreptul la vizite conjugale –, spune că mai puţin de 20% dintre cei peste 3.000 de beneficiari absolvenţi s-au întors la jihad. Totuși, 20% înseamnă un eșec de câteva sute de oameni.

Din nefericire, ezitările guvernelor sau măsurile ajunse în diferite extreme, din cauza disperării (vezi cazul închisorii Guantanamo din SUA, care ar putea fi repusă în funcţiune la capacitatea maximă, pentru a putea găzdui prizonierii din zonele de conflict cu teroriștii), ajung să servească și ele scopului de a semăna frică. În contextul în care cazul Shamimei este doar unul mai vizibil între mii de alte cazuri similare, oamenilor obișnuiţi – care nu au instrumentele, nici informaţiile pentru a evalua eficacitatea programelor de prevenire a radicalizării și pe cea a celor de tratare a ei – nu le rămâne decât teama că sunt la mâna unor politicieni în care nu (mai) pot avea încredere. Și îndoiala că distrugerea „statului islamic” ar putea să nu fie totuși sinonimă cu distrugerea grupării Stat Islamic.