O fierbinţeală rece, ca senzaţia de frig de după o arsură, îi străbate corpul la fiecare răsuflare. Simte că respiră prea scurt, prea grăbit și că respiraţia e de fapt o numărătoare inversă până la momentul în care va izbucni, se va întâmpla ceva important sau cel puţin până la momentul în care își va întoarce perna pe partea rece și va mai încerca o dată să adoarmă.

Reușește, într-un final. Firul gândurilor se rupe și se înnoadă în zeci de locuri după o regulă necunoscută, dar dorită. E semn că vine somnul. Somnul de după patru ore de stat în întuneric, calculând probabilităţi catastrofice despre un eșec la serviciu, despre conflictele mocnite din familie, despre distrugerea căsniciei din cauza problemelor cu banii, despre propriile greșeli și incapacitatea de a le depăși, despre posibilitatea ca nici măcar Dumnezeu să nu îi mai vină în ajutor acum. A adormit înainte să ajungă la îngrijorarea pe care mintea i-o ţine rezervată pentru un coșmar: Și dacă medicul s-a înșelat, iar aluniţa aceea de pe spatele celui mic este malignă?

Scenariul se repetă noapte de noapte, în apartamentul său de la etajul 6 al unui bloc cu alte 159 de locuinţe, dintr-un cartier-dormitor, al Capitalei cu 1,8 milioane de locuitori, într-o Românie în care puţin peste 19,5 milioane de suflete și-ar dori o viaţă lipsită de griji, dar nu o au. Statistici naţionale care cartează anxietăţile românilor arată că 51,8% dintre noi ne temem pentru sănătatea celor din familie. Lucrul acesta ne îngrijorează chiar mai mult decât creșterea preţurilor (50,1% dintre români se tem de ea) sau decât creșterea taxelor și impozitelor (50%). Banii ocupă un loc de frunte printre preocupările noastre, câtă vreme 46,6% dintre noi ne temem că veniturile familiei noastre ar putea scădea. Tot cam atâţia (46,5%) ne temem ca nu cumva să ne îmbolnăvim noi înșine, nu de alta, dar dacă nu vom avea bani de tratamente sau nu vom găsi medicamentele de care avem nevoie (32,7%)? Ne îngrijorează și conflictele din propriile familii (26,1%), dar mai puţin decât riscul de a ne pierde serviciul (32,9%).

Ţesătura de griji

Câte dintre aceste griji sunt normale și câte se manifestă incontrolabil, în absenţa unui pericol real care să le justifice (ceea ce ar intra în sfera afecţiunii psihice)? Nu avem statistici exacte pentru România. Știm doar că circa 20% din populaţie suferă de o boală psihică, că două milioane de români ar suferi de depresie și că boala depresivă poate surveni uneori și în urma transformării anxietăţii într-o constantă negestionată a vieţii.

În ţările mai bogate și cu finanţări mai puternice pentru politicile de sănătate mintală, statisticile sunt mult mai generoase. În SUA, de exemplu, se știe precis că tulburările de anxietate constituie cea mai răspândită afecţiune psihică și că afectează circa 40 de milioane de adulţi cu vârsta peste 18 ani. La nivel federal, acest număr se traduce în 18,1% din populaţie. Curios, deși Statele Unite au o economie incomparabilă cu a României și deși persoanele cu anxietate sunt de trei până la de cinci ori mai predispuse să meargă la medic sau să fie spitalizate decât persoanele care nu suferă de această boală, totuși doar 36,9% dintre americanii cu anxietate beneficiază de un tratament adecvat.[1]

În Marea Britanie, datele spun că aproximativ 5% din populaţie suferă de anxietate generalizată, adică acea stare permanentă și copleșitoare de îngrijorare cu privire la o sferă largă de situaţii. Afecţiunea este răspândită mai ales la adulţii de 35-59 de ani, care, în cea mai productivă perioadă a vieţii lor, se văd nevoiţi să îndure neliniștea și îngrijorarea continuă, lipsa de concentrare, insomnia, ameţelile și palpitaţiile și, ca urmare a tuturor acestora, adesea chiar și probleme la serviciu sau incapacitatea de a menţine relaţii sănătoase.[2]

Frica, sensibilă la cultură

Menţionarea statisticilor din trei ţări nu este suficientă pentru o imagine globală. Însă cei care s-au ocupat cu alcătuirea unui astfel de tablou, cum este psihiatrul canadian Ian R. Dowbiggin, au suficiente argumente pe baza cărora pot afirma că „tulburările de anxietate constituie cea mai răspândită problemă mintală la nivel global, afectând milioane de oameni”[3]. Dowbiggin își publica studiul în 2009, cu opt ani înainte ca Divizia pentru Sănătate Mintală a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS)[4] să producă cel mai amplu sondaj transnaţional pe același subiect.

Deși observă prevalenţa foarte ridicată a anxietăţii sociale[5], ambele cercetări sunt reprezentative pentru două curente opuse de interpretare a datelor. Dowbiggin este adeptul ideii că anxietatea a fost dintotdeauna o componentă a condiţiei umane – fiindcă menţiuni ale diferitelor faţete ale anxietăţii datează încă din Antichitate –, dar că alarmanta creștere a incidenţei anxietăţii după cel de-al Doilea Război Mondial este un rezultat al tendinţelor sociale și culturale care au transformat anxietatea într-un diagnostic psihiatric. „În debutul secolului 21, o furtună perfectă de circumstanţe sociale, medicale și biologice”, căreia i se subscrie „impactul cumulativ al literaturii self-help, alături de revoluţia farmaceutică și o anumită cultură a victimizării”, a produs un scenariu cultural în care echivalarea fricii cu o boală a devenit un lucru normal. Într-o sinteză titanică, Dowbiggin reușește să susţină prin argumente istorice fiecare element din această confluenţă de factori și, pe cale de consecinţă, declară că epidemia de anxietate cu care se confruntă astăzi societăţile dezvoltate este un rezultat al modului în care societăţile își interpretează experienţele. Psihiatrul expune cu referinţe solide modul în care decontările prin casa de asigurări au stimulat proliferarea medicamentelor psihotrope (cele care au un efect asupra psihicului), iar dezvoltarea medicamentelor a influenţat apoi diferenţierea diagnosticelor. Cercetătorul e de părere că și apetenţa crescândă a societăţilor de tip occidental pentru conspiraţii, pe fondul unor evenimente dramatice (acte teroriste, inechitate economică, incertitudine politică), a contribuit la generalizarea ideii că îngrijorarea este un răspuns rezonabil la provocările mediului.

Studiul OMS, din 2017, pornește de la ipoteza că această evaluare este greșită. Grupul de cercetători sugerează că, dacă anxietatea ar fi o invenţie culturală occidentală, atunci în alte ţări, cu altă cultură și altă situaţie economică, ar trebui să observăm o incidenţă mai scăzută a bolii. Însă până la momentul sondajului nu existau date transnaţionale concludente, pentru că studiile anterioare fuseseră prea restrânse. Și, desigur, anxietatea este un termen umbrelă, care adăpostește în realitate mai multe boli. Așa că cercetătorii au aplicat sondaje doar privind anxietatea socială, în 28 de ţări cu situaţii culturale și materiale diferite. Într-un final, în ciuda dimensiunii sale monumentale, studiul OMS nu a putut infirma ipoteza lui Dowbiggin, pentru că datele au arătat că locuitorii diferitelor ţări într-adevăr suferă de anxietate socială în proporţii diferite. Mai exact, cu cât o ţară este mai săracă și are o cultură mai colectivistă (estică), cu atât incidenţa anxietăţii sociale tinde să fie mai redusă. Iar cauzele acestor diferenţe nu sunt încă elucidate.

Concluzia cercetătorilor este că subiectul mai trebuie cercetat. Și, deși nu îi dau dreptate explicit lui Dowbiggin, rezultatele lor arată implicit ca scenariul lui este rezonabil. De exemplu, studiul OMS intuiește că prevalenţa mai scăzută a anxietăţii sociale în societăţile estice este un rezultat al culturii colectiviste. Și că veniturile mici ale locuitorilor din ţările sărace îi determină să își creeze reţele sociale de sprijin, care îi protejează de anxietate mai mult decât îi protejează banii pe membrii societăţilor bogate, dar mai individualiste. Însă până ca cercetătorii să ajungă la un consens în privirea cauzelor, e suficient să reţinem că mediul cultural în care trăim are puterea să ne predispună la un grad mai mic sau mai mare de anxietate.

Religia ca terapie

Creștinismul intră în discuţia despre anxietate pe o ușă specială. Numeroase studii psihologice au arătat că religia este extrem de utilă în gestionarea emoţiilor dificile în general, nu doar a anxietăţii. O viaţă religioasă sănătoasă contribuie la starea generală de sănătate atunci când credinciosul respectă un cod alimentar care încurajează cumpătarea și reţinerea de la consumul de produse nocive (alcool, tutun, cafeină). Însă de practicarea unei religii se leagă și o incidenţă mai redusă a depresiei și a anxietăţii, un simţământ mai bine înrădăcinat al sensului și asumarea sănătoasă a relaţiilor sociale și a implicării.

Psihologul Kenneth Pargament, care a cercetat zeci de ani la intersecţia dintre religie și sănătatea psihică, este creatorul uneia dintre cele mai cunoscute metode prin care se măsoară eficienţa religiei în a ajuta psihic un individ: scara RCOPE. Pargament, care este profesor emerit de psihologie la Universitatea americană Bowling Green (Ohio), a concluzionat că religia îi poate ajuta pe oameni ca, în urma unui eveniment stresant sau traumatic, să se descopere mai puternici (mai adaptaţi) decât erau înainte. Interesant însă, nu orice fel de raportare religioasă la viaţă aduce beneficii. Persoanele care au o imagine negativă despre Dumnezeu și cele care Îl văd pe Dumnezeu predominant ca pe o forţă punitivă au simptome mai puternice de depresie, anxietate, paranoia, obsesie și comportament compulsiv.

Imaginea lui Dumnezeu și a raportării Lui la om însă, așa cum se desprinde ea din Biblie, este una profund pozitivă. Nenumărate pasaje biblice surprind modurile în care Dumnezeul dispus „să vină și să plouă mântuire”[6] peste omenirea prinsă într-un carusel al suferinţei și al păcatului. Uneori, aceste fragmente sunt pedagogice, atunci când avertizează asupra riscului ca bogăţiile (simbolul unei vieţi confortabile) să distrugă în om dorinţa lui după comuniunea cu Dumnezeu. Alteori, pasajele biblice sunt invitaţii explicite la încredere în Dumnezeul care iubește suprem și deţine puterea supremă. Iar altele sunt variaţii sau exemple ale modului în care această încredere poate și trebuie să fie cultivată în ciuda circumstanţelor care par să indice o realitate opusă.

Ca factor cultural, creștinismul are avantajul de a colporta în toată lumea câteva adevăruri fundamentale care, odată integrate în sistemul nostru de valori, ne suprascriu atitudinile și credinţele, indiferent de cultura din care facem parte. (Un creștin din Africa se va îmbrăca și se va închina poate diferit de un creștin din Europa de Vest. Însă va crede în același adevăr fundamental că Dumnezeu iubește întreaga omenire și face tot ce este posibil în atotputernicia Sa pentru salvarea omului.) Pe un creștin dintr-o societate colectivistă, creștinismul îl poate învăţa că aprobarea lui Dumnezeu este mai importantă decât validarea din partea comunităţii. Pe unul dintr-o ţară săracă îl poate învăţa că bogăţia interioară strălucește în ochii lui Dumnezeu așa cum bogăţia materială nu va putea niciodată să strălucească în ochii oamenilor. Pe un creștin dintr-o societate individualistă, creștinismul îl poate învăţa că o viaţă trăită pentru sine este sărăcită de satisfacţiile pe care Dumnezeu le-a rezervat, chiar prin legea Sa, celor care își iubesc aproapele.

Adevăruri care salvează

Fără a face imprudenţa de a se recomanda pe sine ca un medicament anxiolitic, Biblia este un balsam sufletesc prin viziunea despre viaţă pe care o descrie. Potrivit creștinismului, vulnerabilitatea omului în faţa incertitudinii este o realitate doar dacă omul își ia asupra lui sarcini care îl depășesc. Cum ar fi aceea de a se asigura că poate controla necunoscutul. Creștinismul învaţă însă că locusul controlului general asupra vieţii este întotdeauna în afara omului și că este bine că este așa. Oricât de irezistibilă ar fi dorinţa noastră de a simţi că suntem propriii noștri stăpâni, în realitate Dumnezeu este singurul care poate să controleze tot ce se întâmplă. Și nu este nimic înjositor în această constatare, pentru că Dumnezeul de care depindem în absolut este un Dumnezeu bun și iubitor.

Lupta noastră de a prelua controlul absolut este una împotriva propriei noastre naturi. Noi oricum depindem de El, chiar și atunci când nu acceptăm această stare de fapt. De aceea, eforturile noastre de a fi altceva decât ceea ce am fost creaţi să fim provoacă disonanţă. Însă acceptarea naturii noastre de creaţie dependentă de Dumnezeu ne armonizează cu El și cu noi înșine.

Atunci când încercăm să intrăm în comuniune cu Cel care ne-a creat, care ne iubește și ne vrea binele, putem vedea în anxietate și un sistem de alarmă, care ne avertizează că poate priorităţile noastre în viaţă nu sunt în ordinea potrivită. Anxietatea poate fi un semn că urmărim obiective care nu ne fac fericiţi și ne putem opri la timp pentru a ne întreba dacă, în cazul acesta, mai merită să le urmărim. Sau poate fi un semn că ideile noastre despre Dumnezeu ar putea fi nocive și că ar putea fi momentul să le reevaluăm în lumina a ceea ce învaţă Scriptura.

Acest lucru nu exclude faptul că anxietatea are, de multe ori, cauze biologice și severitatea ei poate impune cu necesitate un tratament psihiatric sau psihologic. Însă, în formele ei mai blânde, anxietatea poate fi un memento al faptului că este nevoie să ne bazăm mai mult pe Dumnezeu și mai puţin pe noi înșine. Să privim la cum este El și mai puţin la cum (nu) suntem noi. Să ne liniștim sufletul știind că El poartă de grijă și că nimic din viitorul nostru nu Îl poate lua prin surprindere. Atunci obiectivul nostru va fi să devenim dispuși să înfruntăm orice ar fi să vină, dar alături de El. Atunci, chiar și anxietatea spirituală alunecă în tăcere. Și „pacea care întrece orice pricepere”, care depășește orice megaplan cincinal am putea urzi în nopţile noastre cu insomnii, satisface setea inimii și ne redă bucuria și vitalitatea.