Racheta balistică nord-coreeană ce a survolat timp de două minute insula Hokkaido, pe 29 august 2017, s-a dorit a fi o dovadă a capabilităţii militare în creștere a Phenianului. Dar și o avertizare a liderului coreean că istoria relaţiilor ţării sale cu „agenţii imperialismului” a ajuns într-un punct de tăioasă inflexiune. Cu toate opţiunile pe masă, președintele Trump mizează pe cartea majorării presiunii asupra regimului coreean. Iar în tot acest turnir al declaraţiilor belicoase, China ar putea fi levierul de care are nevoie.
Anunţul cu care s-au trezit marţea trecută milioane de japonezi a ridicat enorm temperatura (de obicei mai scăzută) din nordul paradiziac al Japoniei. La ora 6:00, avertismentul pe care japonezii sperau să nu-l audă niciodată a prins deodată contur în mesajele trimise de guvern, acompaniate de urletul sinistru al sirenelor. Emoţiile trăite de You Onodera, una dintre locuitoarele insulei, trebuie să fi trecut, ca o undă de șoc, prin inimile multor conaţionali, mai ales că pe unii anunţul i-a prins separaţi de restul familiei. „M-am temut că n-o să-l mai văd niciodată”, își mărturisește You temerile legate de soţul ei, pe care avertismentul îl găsea călătorind în interes de afaceri.
Cu iminenţa atacului deasupra lor, mulţi nici nu au apucat să se pună la adăpost, fie pentru că erau foarte departe de unul, fie pentru că nu s-au putut gândi la un loc suficient de sigur. În cele din urmă, notează The Guardian, anunţul guvernului a perturbat viaţa locuitorilor mai mult decât a reușit să o perturbe în sine racheta coreeană, care a sfârșit, fără incidente, din fericire, în apele Oceanului Pacific.
Ecourile unei survolări neanunţate
Premierul nipon, Shenzo Abe, a descris acţiunea nord-coreeană în termenii unei „fapte grave”, ai unei ameninţări „grave și fără precedent” faţă de securitatea din regiune.
Gestul nu a stârnit doar îngrijorarea japonezilor, ci a catalizat o serie de reacţii, fiecare purtând amprenta aderării la una dintre taberele care se conturează sau se poziţionează mai clar pe măsură ce tensiunile se amplifică în zona peninsulei coreene.
Ca răspuns la provocările Phenianului, Coreea de Sud a ţinut să își arate forţa de răspuns, lansând opt bombe de tip MK 84 cu patru avioane militare F-15K pe o pistă de luptă din vecinătatea graniţei cu Coreea de Nord.
Gestul de frondă al liderului nord-coreean a constituit prilejul pentru ca președintele american să reitereze angajamentul ţării sale faţă de apărarea Japoniei, iar în privinţa răspunsului ce trebuie oferit ameninţării de la Phenian, Trump a formulat o concluzie lapidară, cu note ameninţătoare: „Toate opţiunile sunt pe masă.”
Consiliul de Securitate al ONU, întrunit de urgenţă, a condamnat actul „revoltător” și a cerut Coreei de Nord să facă pași concreţi pentru a dezamorsa tensiunile, în timp ce a lansat din nou apelul la respectarea sancţiunilor impuse de ONU Coreei de Nord.
O nouă rundă de sancţiuni nu a fost anunţată, deși Japonia ar fi dorit o înăsprire a acelora deja stabilite la 5 august (sancţiuni ce ar putea reduce cu 30% veniturile din export ale Coreei de Nord, dacă vor fi implementate). Nu doar că există rezerve în a așeza o presiune foarte mare asupra liderului nord-coreean, dar China și Rusia se opun în mod tradiţional acestor măsuri punitive, considerând, în plus, că doar lansarea rachetelor cu rază lungă ar putea face obiectul lor.
De altfel, China și Rusia au avut reacţii din aceeași gamă atunci când s-au poziţionat faţă de ultima ameninţare a Phenianului. Prin vocea viceministrului rus pentru afaceri externe, Serghei Riabkov, Rusia și-a declarat îngrijorarea pentru modul în care escaladează tensiunile. Într-un articol publicat joi de Kremlin, Vladimir Putin denunţa presiunea așezată asupra Coreei de Nord, avertizând că este „greșită și inutilă” și că rezultatul final este o fundătură.
Imediat după episodul lansării rachetei balistice deasupra Japoniei, China anunţa: „Am ajuns la un moment de cotitură în abordarea acestei crize”, printr-un comunicat de presă al purtătoarei de cuvânt a Ministerului de Externe, Hua Chunying.
Recomandarea părţii chineze este ca agenţii statali implicaţi în conflict să renunţe la provocări, incriminând inclusiv exerciţiile militare comune, ale Coreei de Sud și ale Statelor Unite, ca factor suplimentar – și nu neapărat eficient – de presiune asupra Phenianului.
Generalul Vincent K. Brooks, comandantul forţelor americane din Coreea, anunţa că s-au făcut modificări în schema exerciţiilor încheiate recent, cum ar fi nedesfășurarea bombardierelor, tocmai pentru a transmite un mesaj pozitiv părţii nord-coreene. Reacţia Phenianului – care a inclus pe lângă racheta ce a survolat Japonia și repetiţii pentru raiduri împotriva insulelor sud-coreene, precum și trei lansări de rachete cu rază scurtă – l-a făcut pe Brooks să concluzioneze că semnalul americanilor nu a contat, aparent, deloc.
Concluzia generalului e validată însă de cea mai recentă provocare nord-coreeană: duminică, 3 septembrie, guvernul japonez a afirmat că Phenianul a efectuat cel de-al șaselea test nuclear. Declaraţia a fost confirmată curând de Coreea de Nord, care a anunţat testarea cu succes a unei bombe cu hidrogen, ce poate fi încărcată într-o nouă rachetă balistică intercontinentală.
În ghemul de preocupări stârnite de turnura pe care o iau evenimentele, se disting cel puţin două, care vor scrie scenariul acestui conflict în desfășurare. Una se referă la șansele reale de dezamorsare pe cale pașnică a acestei stări conflictuale. O a doua întrebare se referă la poziţia, deloc neglijabilă, pe care o va adopta China într-o situaţie care nu i-ar mai lăsa loc de ambiguitate – va rămâne ea aliatul tradiţional al Coreei de Nord? Sau va schimba macazul?
Previziuni optimiste: războiul nu bate încă la ușă
La întrebarea dacă nu cumva retrospectiva anului 2016 – „strigăte de război și tropăit de bocanci” (expresia îi aparţine lui Frank-Walter Steinmeier, ministrul de externe al Germaniei) – nu ar putea prinde un contur beligerant ferm în 2017, după declaraţii și exerciţii militare în peninsula coreeană, unii analiști nu consideră că războiul este o opţiune, sau cel puţin nu una iminentă. Mark Hertling, analist CNN pe probleme de securitate naţională și terorism, vorbește despre săptămâni și chiar luni de care SUA are nevoie pentru pregătirea unei campanii de succes împotriva Phenianului, comparând această operaţiune cu Furtuna în Deșert, atacarea Irakului în 1992, care a fost precedată de 5 luni de pregătiri.
Carl Schuster, fost director de operaţiuni la US Pacific Command’s Joint Intelligence Center, e de părere că nici Coreea de Nord nu-și dorește să declanșeze un război, câtă vreme rachetele de care dispune au o precizie incertă, netestată într-un conflict real. Kim Jong-Un ar conștientiza, de altfel, crede Schuster, că o confruntare militară e foarte probabil să se soldeze cu pierderea puterii, un risc pe care nu ar dori să și-l asume.
Jean Lee, fostul redactor-șef al biroului Associated Press Phenian, consideră că trofeul pe care și-l dorește liderul coreean este recunoașterea statutului de putere nucleară – și că războiul nu se regăsește decât la nivel declarativ pe agenda sa de politică externă. Totuși, dacă există o ameninţare, Lee o identifică în posibile accidente sau erori de calcul (cum a fost cazul confruntării nord- și sud-coreene în 2010).
Sam Yoon, director executiv al Consiliului Americanilor Coreeni, analizează tensiunea ultimelor zile prin lentila diferenţei culturale ce separă Washingtonul de Phenian: în timp ce americanii consideră exerciţiile militare desfășurate în parteneriat cu aliaţii lor sud-coreeni o reacţie normală, provocată de tot mai agresiva înarmare a regimului lui Kim Jong-Un, nord-coreenii le interpretează în cheia propagandei, prin vămile căreia au trecut o viaţă – SUA, Coreea de Sud și Japonia sunt pregătite să-i invadeze oricând.
Într-un război nuclear, învinșii și învingătorii ar fi greu de deosebit
Totuși viteza cu care conflictul avansează spre zona incontrolabilului face ca scenariul unui război să devină tot mai credibil, după decenii în care apele păreau să fie destul de liniștite sau cel puţin să curgă pe un făgaș oarecum previzibil.
John Delury, profesor de Studii Internaţionale la Univeritatea Yonsei, din Seul, vorbește despre ineficienţa dovedită a sancţiunilor aplicate Coreei de Nord, apreciind că războiul e un scenariu cât se poate de realist și că guvernul sud-coreean face proba unei relaxări incongruente cu potenţialul de escaladare al conflictului (pregătirile și reformele militare recente arată că în Coreea de Sud ameninţarea vecinului nordic este receptată cu toată seriozitatea).
Este și motivul pentru care analiștii au început să schiţeze posibilele strategii de atac, căutând să identifice opţiunile care ar minimiza numărul victimelor prinse în conflict. Nimeni nu ar câștiga în cazul unui război SUA – Coreea de Nord, este concluzia unui articol semnat de Paul Ratner. Dacă SUA ar lansa un atac surpriză încheiat cu succes, ar fi nevoie de 200.000 de soldaţi americani doar pentru a asigura securitatea pe termen lung a siturilor nucleare, afirmă Jerry Hendrix, de la Center for a New American Security. Iar dacă atacul ar rata ceva din arsenalul nuclear, partea nord-coreeană și-ar lua revanșa, ţintind Seulul, Tokio sau poate chiar Los Angelesul.
Joe Cirincione, președintele organizaţiei de neproliferare nucleară Ploughshare Fund, vorbește despre situaţia dramatică de după un atac asupra Coreei de Nord. Practic, doar folosind echipamentul convenţional de la graniţă, Phenianul ar putea face sute de mii de victime în rândul sud-coreenilor în numai câteva ore. Un atac nuclear ar amplifica teribil numărul victimelor, iar implicarea Chinei ar împinge totul pe muchia de cuţit a unui nou război mondial.
Ceea ce face din China un pion semnificativ al unei partide de șah cu o miză globală.
Motive pentru care China nu s-ar dezice de aliatul ei nord-coreean
Deși relaţia ultimilor 6 ani a scos la iveală că luna de miere a rămas cantonată în trecut, China rămâne totuși aliatul cel mai consecvent al Coreei de Nord, Pakistanul închizând de altfel cercul aliaţilor fideli ai Chinei.
Lipsa de apetit a regimului chinez pentru o vecinătate nemijlocită cu „imperialiștii” americani a fost și motivul implicării în războiul ce a divizat Coreea în două ţări ostile, iar preţul plătit de partea chineză –100.000 de militari uciși – relevă importanţa acestei mize pentru cea mai populată ţară a lumii.
Coreea de Nord e o zonă tampon pentru o Chină înconjurată de aliaţii Statelor Unite, punctează Arthur Dong, profesor la Școala de Afaceri McDonough a Universităţii Georgetown. Motiv suficient de puternic pentru a-i rămâne alături în ciuda neajunsurilor provocate de comportamentul rebel al liderului de la Phenian.
China nu e doar un aliat militar al vecinului său, ci și unul economic, așadar – având în vedere că economia unei ţări atât de izolate continuă să subziste datorită faptului că 83% din exporturile sale sunt destinate vecinului chinez – eticheta primită de China, de cordon ombilical al Coreei de Nord, este pe deplin justificată.
Dacă SUA și restul lumii și-au păstrat iluziile cu privire la o posibilă răsturnare a regimului dictatorial de la Phenian, longevitatea acestuia a spulberat așteptările lumii democratice, dar s-a pliat pe interesele chineze. Oricât de inuman ar fi regimul de la Phenian și oricât de mult ar încălca drepturile omului (situaţie de care statul chinez nu este atât de străin, prezentând simptome înrudite, dar de o virulenţă diferită), China are mai multe beneficii din menţinerea acestui regim decât din colapsul lui. Colaps care ar ridica probleme legate de arsenalul nuclear din ţară și de un flux de refugiaţi la graniţele chineze, foarte dificil de gestionat, după cum afirmă Xiao Ren, directorul Centrului pentru Studierea Politicii Externe Chineze la Universitatea Fudan.
Merriden Varrall, directorul Programului Asia de Est al Institutului Lowy, analizează într-un articol situaţia dificilă a Australiei, susceptibilă de a deveni oportunitate tactică pentru Coreea de Nord, ca urmare a lipsei unui sistem de apărare antirachetă. Toate apelurile Statelor Unite pentru o presiune crescută pe care China să o exercite asupra aliatului său au căzut în urechi surde, conchide Varrall. Iar motivele sunt suficient de transparente – deși o Coree nuclearizată nu este ușor de digerat pentru China, acest statu-quo rezonează totuși mai bine cu interesele ei decât un regim democratic care ar putea reunifica poporul coreean.
Câtă putere de influenţă deţine în mod real China
Din motive întreţesute cu interesele ei politice, foarte diferite de ale lumii occidentale, dar și luând în calcul imprevizibilitatea și incontrolabilitatea lui Kim Jong-Un, China încearcă să ofere impresia unei marje de acţiune destul de limitate.
Curtat de președintele Trump doar pentru a fi ulterior aspru criticat pentru că n-ar fi făcut nimic în problema nord-coreeană, „deși ar putea rezolva ușor această problemă”, regimul de la Beijing se declară legat de mâini și de picioare.
Luna trecută, ca răspuns la presiunile americano-japoneze, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al Chinei, Geng Shuang, denunţa teoria responsabilităţii Chinei, afirmând că niciodată Beijingul nu a deţinut cheia problemei. A formula în acești termeni rolul Chinei în tensiunile est-asiatice denotă fie necunoașterea situaţiei, fie un calcul al protagoniștilor conflictului de a se degreva de responsabilitate.
Așadar, dacă în acest vals cu un partener pe care nu și-l dorește în proximitatea geografică, pașii înainte au fost contrabalansaţi de piruete de întoarcere, tonul dialogului chinezo-coreean a suferit și el modificări, jalonat fiind de note stridente.
Criticile frecvente din media chineză, vizând nuclearizarea Coreei de Nord, au declanșat iritarea Phenianului, care, prin vocea ziarului său oficial, Rodong Sinmun, prevenea Beijingul – în mai 2017 – că a încălcat linia roșie în relaţia cu aliatul său. Nu doar că Phenianul nu intenţionează să oprească programul nuclear, anunţa ziarul, dar acesta este unul vital pentru Coreea de Nord, surclasând chiar și relaţia de prietenie dintre cele două state.
Votul Chinei în cadrul Consiliului de Securitate al ONU pentru sancţionarea Coreei de Nord (6 august 2017) trebuie să fi fost, din perspectiva Phenianului, încă un pas dincolo de linia roșie. Deși există o doză de scepticism general cu privire la intenţia Chinei de a implementa în mod real sancţiuni care să amendeze drastic echilibrul economic fragil al aliatului ei.
Calculele de care atârnă o alianţă de șapte decenii
In extremis, China s-ar putea distanţa de un aliat vechi dacă pierderile pe care i le provoacă vor eclipsa câștigul oferit. Aceasta este premisa jurnalistului Șerban Cioculescu într-o analiză a problemei nord-coreene. Punctând faptul că, în ciuda retoricii pacifiste, China a fost implicată în conflicte, inclusiv militare, cu mai mulţi dintre vecinii săi, Șerban Cioculescu crede că de această dată prudenţa ar fi atitudinea cea mai probabilă a Beijingului.
Aceasta nu înseamnă că nu ar interveni, camuflat, în situaţia unui război civil sau a unuia hibrid, ci doar că o declaraţie de război adresată Statelor Unite și statelor NATO are șanse mici să se producă. Cel puţin în situaţia în care SUA nu ar arunca prima mănușa ostilităţilor militare.
Cea mai dificilă decizie a Chinei ar trebui luată în cazul unui atac nord-coreean asupra unui obiectiv american (sau japonez, sau sud-coreean). Acest scenariu o obligă să aleagă între două răspunsuri perdante – fie suportă consecinţele unui război ce se anunţă pustiitor, fie asistă neputincioasă la formarea unui stat pro-american, când toate acţiunile ei, inclusiv tolerarea proliferării nucleare a Coreei de Nord, au ţintit menţinerea sferei de influenţă în zonă.
În zona optimismului cu care este privită neutralitatea Chinei în cazul unui conflict militar se înscrie o altă analiză publicată pe contributors.ro, care mizează pe dorinţa Chinei de un make-up al imaginii sale în panorama internaţională, ceea ce ar reţine-o să urmeze până în pânzele albe un partener „nefrecventabil”. Doar că, în tangajul dintre imagine și interes, de prea multe ori istoria a demonstrat că marile puteri și-au urmat interesele. Imaginea se poate recompune propagandistic, în funcţie de nevoi, iar învingătorii (în cazul improbabil că un astfel de război ar avea învingători, și încă din această parte a spectrului) silesc chiar și istoria să îi aprobe, sau cel puţin să le lustruiască satisfăcător greșelile care nu pot fi șterse.
Un scenariu rezonabil n-ar trebui să excludă din regie China
Principalii actori ai crizei nord-coreene au motive întemeiate de a nu se retrage de pe poziţiile deja declarate, scrie profesorul Valentin Naumescu, inventariind puţinele opţiuni de rezolvare a unei crize ce și-a depășit deja statutul regional.
Kim Jong-Un nu va renunţa la ambiţiile sale de a-și transforma ţara într-o putere funcţională nucleară. De fapt, tocmai armele nucleare sunt poliţa de asigurare că regimul său va rezista, în plan extern inducând teama de posibilele consecinţe ale unei invazii ce ar încerca să pună capăt dictaturii prelungite, iar intern justificând privaţiunile pe care le suferă de zeci de ani populaţia.
China nu dorește o reconfigurare a forţelor politice din zonă și nu admite să își diminueze sfera de influenţă, alegându-se cu un vecin pro-american – mai ales când e vorba de statul cu care are o frontieră comună de 880 de mile.
America nu poate și nu dorește să îi accepte Coreei statutul de putere nucleară, cu toate implicaţiile aferente, nu doar regionale, ci și internaţionale.
Luând în calcul datele inflexibile ale crizei, profesorul Naumescu crede că înlăturarea regimului de la Phenian e singura soluţie, care poate fi obţinută însă cu costuri direct proporţionale cu amânarea aplicării ei. Prăbușirea regimului poate surveni fie în urma unui război (foarte costisitor din punctul de vedere al pierderilor umane), fie printr-o înţelegere a marilor puteri, care să includă o Chină ofertată cu ceva mai bun decât beneficiile de astăzi ale alianţei cu Phenianul.
Pe aceeași frecvenţă se situează un articol din The Guardian, care, inventariind soluţiile crizei, identifică într-un „mega deal” SUA-China singura speranţă de stingere pașnică a unui conflict ce devine tot mai ameninţător.
Concesiile pe care America le-ar face Chinei pentru ca aceasta să sprijine înlăturarea dinastiei Kim de la putere sunt greu de metabolizat de interesele americane (ca și de cele japoneze și sud-coreene) și, desigur, disonante în raport cu mesajul sloganului „Make America great again”.
Totuși întrebarea lansată de jurnalistul de la The Guardian rămâne una pertinentă și presantă în același timp: De ce ar indeplini chinezii visul Americii, când acesta s-ar traduce, în dialectul intereselor proprii, într-unul dintre coșmarurile Chinei?
O întrebare dilematică, la care președintele Trump trebuie să răspundă cu o chibzuinţă ce s-a dovedit mai degrabă fulgurantă în prestaţia sa diplomatică, dar și cu urgenţa impusă de ticăitul unui ceas tot mai puţin reglabil.