Cu ajutorul acestui tipar (depășirea barierelor fără a încălca limitele), mi-am îmbogăţit abilităţile și perspectiva despre mine însumi din ce în ce mai mult.

Eram doar un tânăr student în căutarea unui job bine plătit, care să mă ajute să îmi susţin familia și să îmi achit studiile. În ziua aceea, mă găseam în cabinetul asistentei-șefe de la un cămin de bătrâni din apropierea casei.

Nu lucrasem niciodată în acel domeniu și, sincer vorbind, nu m-aș fi imaginat niciodată lucrând ca asistent. Eram atât de sclifosit încât rareori beam de două ori din același pahar de apă, darămite să schimb scutecele unui adult sau să îi scot și să îi curăţ proteza. În fine, aceasta era cea mai bună oportunitate de job pentru studenţi, iar eu aveam nevoie disperată de bani.

La finalul conversaţiei, asistenta m-a întrebat pe un ton serios: „Gabor, ești conștient în ce te bagi, da?“, la care eu i-am răspuns: „Probabil că nu. Dacă aș fi, nu m-aș afla aici. Dar vreau să încep de luni.“

N-aveam nici cea mai mică idee ce impact urma să aibă această ultimă propoziţie în viaţa mea ulterioară. Am început să fac ceva care era complet în afara cutiei limitate în care mă obișnuisem să gândesc despre mine și despre abilităţile mele. Rezultatul a fost uimitor. Am avut un loc de muncă stabil în următorii trei ani, mi-am depășit „delicateţea“, am devenit unul dintre cei mai populari asistenţi-studenţi și am învăţat atât de multe despre viaţă și moarte încât întreaga mea gândire a fost revoluţionată. Acesta a fost cel mai eficient curs de dezvoltare personală la care am participat vreodată.

Cu toţii avem idei limitative despre noi înșine. „Nu am destule studii pentru acest loc de muncă.“ „Nu sunt destul de curajos ca să încep acest proiect.“ „Sunt prea înaintat în vârstă ca să îmi schimb acum meseria.“ „Sunt femeie, cum să cred că o dă pot să…?“ „Sunt bărbat, de ce m-ar alege pe mine?“ „Eu nu sunt genul acela care să…“ „Eu sunt de obicei pe locul 3 sau 4, primele locuri sunt mereu rezervate altora.“ Îţi sună cunoscut? Atunci, probabil că ai aceeași perspectivă limitativă despre tine însuţi cum aveam și eu când eram student.

Există o graniţă fină între oamenii care ajung să atingă un mare succes și sunt apreciaţi pentru realizările lor și cei care nu fac niciodată pasul decisiv, cei care rămân în zona sigură a vieţii lor, însă nu își realizează niciodată potenţialul plenar.

Cei din prima categorie îndrăznesc să își dărâme barierele. Sunt suficient de curajoși cât să se exploreze pe ei înșiși din unghiuri diferite, să o apuce pe drumul mai puţin umplat, să spargă tavanul de sticlă care le blochează creșterea și împlinirea. Îţi sună cumva a discurs motivaţional de clasa a II-a? Poate, însă Biblia este plină de mesaje care încurajează fixarea de ţinte înalte și redesenarea autoportretului:

„Cel slab să zică: «Sunt viteaz!»“ (Ioel 3:10, NTR)

„Domnul te va face cap, nu coadă; întotdeauna vei fi în frunte şi niciodată nu vei fi ultimul, dacă vei asculta de toate poruncile Domnului, Dumnezeul tău, pe care eu ţi le dau astăzi ca să le păzeşti şi să le împlineşti“ (Deuteronomul 28:13).

***

Să facem un pas mai departe! Mulţi oameni care au fost suficient de curajoși cât să își depășească limitele nu au totuși și un sistem de valori bine delimitat, nu au un ghid etic să îi ajute să discearnă între bine și rău. Ei doresc să aibă totul, dar apoi se pierd în jungla de posibilităţi și se implică în activităţi care, în loc să contribuie la creșterea personală, le deteriorează caracterul și le deformează personalitatea.

Să revenim la al doilea pasaj biblic pe care l-am citat: „dacă vei asculta de toate poruncile Domnului, Dumnezeul tău…“ Dacă vrei un fundament sigur pentru viaţa ta, dacă îţi măsori succesul nu doar după standarde pământești, ci și după cele cerești, atunci nu este suficient doar să spargi barierele. Există și niște principii etice, niște limite dincolo de care nu ar trebui să treci.

Această manieră de a gândi a devenit tiparul pe care l-am folosit în procesul meu de luare de decizii în ultimii 20 de ani. După ce mi-am terminat studiile universitare, m-am înscris la o conferinţă de comunicări știinţifice. Nu aveam experienţă și nu eram chiar sigur dacă descoperirile mele erau importante în contextul general al domeniului meu sau nu erau decât niște descoperiri personale.

Mi-am început prezentarea și am simţi panică văzând cum un expert de vârf în domeniu mă asculta atent din primul rând. Dar, cum deja învăţasem că dezvoltarea vine atunci când îţi depășești limitele, am tras aer în piept și am continuat să vorbesc. Spre surprinderea mea, după prezentare, profesorul a venit ţintă la mine și m-a felicitat. Mi-a spus că observaţiile mele erau atât de bune încât trebuiau extinse la nivelul societăţii în ansamblu.

Am făcut schimb de cărţi de vizită și am plecat acasă cu un sentiment tare plăcut. Două săptămâni mai târziu, am fost sunat de acel profesor. Luase legătura cu editorul său și mă ruga să scriu o carte despre cercetarea mea. Ba încă mi-a și prefaţat lucrarea. Nu mai scrisesem niciodată până atunci o carte, însă deja învăţasem tiparul. Teama mea de a scrie o carte este pur și simplu propria mea limitare. Până la urmă, ce putea merge prost? Cel mai rău lucru care se putea întâmpla era să pierd jumătate de an lucrând la ceva ce nu avea să atingă succesul la care sperasem.

Și ce? Dar dacă mergea bine? Dacă avea să devină un succes și mii de cupluri din întreaga lume aveau să fie îmbogăţite de ceea ce scrisesem? Și exact asta s-a întâmplat.

Cu ajutorul acestui tipar (depășirea barierelor fără a încălca limitele), mi-am îmbogăţit abilităţile și perspectiva despre mine însumi din ce în ce mai mult. Și totul pornind de la o simplă întrebare: „Gabor, ești conștient în ce te bagi, da?“ și de la un răspuns la fel de simplu: „Probabil că nu. Dacă aș fi fost, nu m-aș fi aflat aici. Dar vreau să încep de luni.“

În urmă cu câţiva ani am sărbătorit împlinirea a 25 de ani de la terminarea liceului. Am vorbit despre vieţile noastre și ne-am evaluat drumurile în acest sfert de secol. Din nou, am observat o graniţă fină între două categorii. O categorie era mai numeroasă, a celor care vorbeau despre căsnicii destrămate, joburi nesatisfăcătoare, dificultăţi financiare și probleme de sănătate. Din nefericire, aceștia își încheiau povestea cu dezamăgirea de a constata că au avut foarte multe visuri în adolescenţă, dar că au realizat brusc faptul că trebuie să renunţe la acele visuri.

A fost însă și categoria mai puţin numeroasă a celor care vorbeau, cu scânteieri în ochi, despre familii bune, case frumoase, cariere împlinite, realizări importante. Cei din această categorie își încheiau povestea cu mesajul că în adolescenţă au avut un vis în legătură cu viaţa lor în viitor. Însă sunt fericiţi că acel vis nu s-a împlinit. Pentru că viaţa pe care o trăiesc acum este mult mai bună decât ce ar fi îndrăznit ei să viseze în timpul liceului.

Cărei categorii ai dori să-i aparţii? Este timpul să spargi barierele, fără a încălca limitele.

Gabor Mihalec (47 de ani), PhD, este pastor și terapeut de cuplu, vorbitor internaţional și autor de carte. În prezent conduce departamentul Slujirea Familiei în cadrul Uniunii Bisericii Adventiste din Ungaria, unde activează și ca pastor.