Profesorul Bailey V. Gillespie, de la Catedra de teologie și personalitate creștină a Universităţii La Sierra, California, m-a impresionat atât prin diversitatea preocupărilor sale, cât și prin realizările prestigioase, în special în domeniul experienţei religioase a tinerilor.

Dr. Gillespie a coordonat un vast studiu asupra religiozităţii tinerilor, intitulat ValueGenesis, foarte apreciat de cei preocupaţi de transmiterea credinţei de la o generaţie la alta și de însușirea ei de către tineri. L-am rugat pe dr. Gillespie să sintetizeze descoperirile făcute în urma coordonării acestei cercetări.

Privesc domeniile în care v-aţi afirmat și sunt uimit: psihologie, muzică, teologie, arheologie. Există o legătură între toate acestea? Poate lucrul alături de tineri?

Profesor dr. Bailey V. Gillespie

Exact. Dintotdeauna am fost pasionat de tineri și mi-a plăcut orice îmi oferea ocazia să fiu alături ei.

Chiar și arheologia… cei mai mulţi voluntari care îi ajută pe arheologi sunt tineri.

Am petrecut șapte ani ca arheolog în Israel, ca director al șantierului din Cezareea Maritima, orașul minunat pe care l-a construit regele Irod. Este un așezământ minunat, care acoperă cam 3.270 de hectare. Am avut șansa să fac săpături pe străzile principale ale cetăţii.

Înseamnă că am vizitat cel puţin unul dintre locurile unde aţi lucrat.

Când spui că faci arheologie, toată lumea vrea să știe ce ai găsit, deci am să trec imediat la asta. Nimeni nu vrea să audă despre zilele toride din deșert și despre mâncarea fără niciun gust. În silozurile pentru grâne ale lui Irod cel Mare, chiar lângă port, am găsit un perete cu mozaic, o frescă a Cinei Domnului, care fusese acoperită de arabi când au ocupat cetatea, în 639 d.Hr. Noi am îndepărtat tencuiala de pe ea și am descoperit o pictură de patru metri a Cinei Domnului, cu inscripţii în greacă în partea de jos, din scrierile apostolului Pavel. Deci, cândva între 180 și 210 d.Hr., acolo existau creștini care celebrau Cina Domnului. Poate că acei creștini erau convertiţii lui Corneliu, ofiţerul roman.

Ah, el este unul dintre personajele mele preferate. Dumneavoastră aţi avut timp pentru multe lucruri în viaţă. Dar ce sfat le-aţi da tinerilor? Să decidă de timpuriu în viaţă ce vor să facă? Sau să-și permită o oarecare libertate și să dea curs lucrurilor care îi atrag?

La un moment dat, trebuie să afli care sunt domeniile tale de interes. Adesea, părinţii își îndrumă copiii ce să facă cu viaţa lor ca și când părinţii înşişi vor să-și retrăiască viaţa prin ei. Dar copiii, când ajung la liceu sau la facultate, trebuie să ia decizii singuri, atât în ce privește profesia, cât și în domeniul religios. Trebuie să fie deciziile lor, altfel mai târziu vor privi în urmă și vor da vina pe toată lumea că nu au reuşit în viaţă. Ei trebuie să înveţe ce înseamnă responsabilitatea tocmai luând decizii.

Eu cred totuși că lumea de astăzi ne presează să decidem prea devreme și ar fi mai bine să ne luăm timp pentru decizii.

Eu cred totuși că lumea de astăzi ne presează să decidem prea devreme și ar fi mai bine să ne luăm timp pentru asta. Renumitul psiholog Erik Erikson spunea că toată lumea are nevoie de un „moratoriu”, de o amânare în viaţă. La un moment dat, trebuie să faci câţiva pași înapoi și să-ţi spui: „Stai puţin! Ce fac? Încotro mă îndrept?” Deciziile importante – cum ar fi scopul vieţii, viziunea și misiunea, contribuţia în favoarea societăţii, a localităţii, a comunităţii de credinţă – sunt decizii pe care le iau tinerii când sunt în tranziţie și cred că trebuie să experimenteze puţin, să vadă ce anume merge și în ce domeniu înfloresc talentele lor.

Sunt entuziasmat de tinerii care pun deoparte timp să călătorească, de exemplu în călătorii umanitare sau misionare, pentru că ele constituie acea amânare care le oferă timp să se gândească la ajutorarea altora. Aceasta îi face să nu se mai concentreze pe ei înșiși și se pot gândi la alţi oameni. Și eu cred că oricând poţi alege să imiţi felul în care a trăit Iisus, un model minunat de urmat: El i-a ajutat pe oameni. Apoi poţi testa în mod practic domeniile tale principale de interes. Sunt foarte privilegiat să lucrez într-o universitate creștină care, pentru un an, trimite tineri oriunde în lume. Îi ascult când se întorc: fie se îndrăgostesc de acea experienţă, fie nu vor să mai facă niciodată așa ceva. Dar celor mai mulţi le place și aceștia se întorc cu un nou pol pentru ce vor să facă în viaţă. În această perioadă a vieţii au nevoie să se concentreze și să vorbească între ei pentru a vedea în ce fel talentele lor se potrivesc cu scopurile și visurile lor.

Acea referire interesantă la Erikson este puntea către subiectul următor. Aţi studiat mult procesul convertirii religioase. Care sunt factorii de bază care contribuie la convertire, care poate însemna o înrădăcinare în propria credinţă, adică să ajungi matur în credinţa curentă, sau, din contră, o schimbare în ce privește credinţa?

Cuvântul în sine, în limba ebraică, înseamnă „să întorci spatele”, „să te întorci”, „să vii acasă”, iar procesul de întoarcere în viaţa cuiva poate fi foarte traumatizant. Dacă ești foarte departe de casă, s-ar putea să ţi se pară foarte chinuitor să revii. De aceea, uneori, când oamenii au experienţa convertirii religioase, sunt copleșiţi de emoţii. Dar cred că acest aspect are mai mult de-a face cu ei decât cu Dumnezeu: cred că este vorba de distanţa la care sunt faţă de casă, așa cum o percep ei. Convertire poate să însemne că ieri am fost budist și mâine sunt creștin protestant. Dar convertire mai poate să însemne o întărire a deciziei de a avea un nou mod de a trăi, a alege devotamentul matur.

Un alt termen important din Noul Testament este expresia „naștere din nou”, foarte derutantă pentru unii. Dar nașterea din nou, conform pasajului despre Nicodim din Evanghelia după Ioan, înseamnă a crede în Iisus. De trei ori El vorbește despre cum ajungi în cer și de fiecare dată adaugă ceva. Prima dată, spune că nu trebuie să intri din nou în uterul mamei pentru a fi născut din nou; totuși, dacă vrei să vezi împărăţia, trebuie să te naști din nou. A doua oară, îi spune lui Nicodim că nașterea trebuie făcută cu apă și cu Duh Sfânt. O naștere fizică este făcută cu apă: oamenii se nasc din apă; apa se rupe și așa apar pe lume nou-născuţii. Și trebuie să ai și o naștere spirituală. Apoi, El a rostit acel faimos Ioan 3:16 – „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Lui Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică.” Deci nașterea din nou înseamnă credinţa în Isus. Și aceasta schimbă viaţa omului, îi schimbă perspectivele și priorităţile, după care schimbarea poate apărea la orice nivel.

Și cred că noi îi derutăm pe tineri spunându-le că e un fel de experienţă care șochează. Nu e așa, ci este un angajament profund faţă de un Dumnezeu care îi iubește. Și când înţeleg acest lucru, ei își pun în ordine în priorităţi, încep să se concentreze pe misiunea și pe viitorul lor și constată că sunt schimbaţi, întorși.

Povestim deseori despre unii oameni care au fost foarte căzuţi și, desigur, e foarte emoţionant să vezi schimbări incredibile în viaţa lor, dar acelora care nu au fost acolo, jos, le vine foarte greu, pentru că nu ştiu cum să trăiască o experienţă profund copleșitoare, cum au auzit la alţii.

Trebuie să ne amintim că în Biblie nu există decât o singură convertire dramatică precum cea a lui Pavel în drum spre Damasc. Sunt mulţi alţi oameni în Biblie care nu au avut experienţe ca aceasta, dar care au un loc remarcabil în istoria credinţei. Aceea a fost oarecum o excepţie. Eu cred că, cu cât ești mai departe de casă, cu atât mai dramatic este momentul întoarcerii acasă. Și apoi, dacă ești din fire emoţională, personalitatea și temperamentul tău joacă un rol important în modul cum resimţi ce se petrece.

Eu am crescut într-o familie în care tatăl nu era creștin practicant, iar mama ajunsese în aceeași situaţie. Erau niște oameni minunaţi. Tata lucra la bancă, era un om onest, avea valori pe care mi le-a transmis, a fost disciplină în familie, era iubitor, avea un simţ al umorului bine dezvoltat. Mama era o femeie iubitoare, protectoare și plină de compasiune. Atunci când a devenit creștin convins, tata mi-a spus: „Știi ceva? Nu fac nimic diferit, ci doar am o nouă motivaţie.”

Deci convertirea lui a fost foarte blândă din punct de vedere emoţional.

Și cred că aceasta îmi dă speranţă mie, creștinul, că experienţa mea va fi unică și, într-un fel, eu sunt singura autoritate în ce privește experienţa mea. Este ceva personal. Dumnezeu nu are un singur plan pentru toţi oamenii și cred că aceasta este provocarea.

Credeţi totuși că orice om, cu orice mod de viaţă, fie că vine de foarte jos, fie că duce o viaţă bună, are nevoie de transformare?

Da. Și ne transformăm mai tot timpul, din alte perspective: pentru că ne schimbăm serviciul, pentru că ne căsătorim sau ne mutăm într-o altă localitate, pentru că absolvim un colegiu sau în familia noastră are loc o înmormântare. Sunt multe motive pentru care oamenii fac schimbări. Deci transformarea nu este ceva neobișnuit în viaţa noastră, ci se întâmplă regulat. În transformarea care Îl implică și pe Dumnezeu, te deschizi către un nou set de valori, către lucruri entuziasmante pe care le afli și care te ajută să te concentrezi pe misiunea ta de viaţă. Deci convertirea poate fi o experienţă minunată, care poate fi calmă și îţi poate da un nou ţel.

Mulţi oameni se tem de schimbări, de prea multe schimbări.

Viaţa din ziua de astăzi este una de tranziţie și oamenii sunt sătui de asta. Așa că încearcă să își menţină măcar religia neschimbată, fie rămânând la același nivel, fie păstrând aceeași credinţă, chiar dacă le lipsește o convingere reală și chiar dacă acea religie nu le oferă speranţă pentru viitor, un acces adecvat la supranatural și speranţă pentru viaţa veșnică – care sunt trăsături definitorii ale religiei.

Ce le-aţi spune unor astfel de oameni care se tem de schimbări?

Există o legătură reală între psihologia unui om și modul în care acesta Îl înţelege pe Dumnezeu.

Există o legătură reală între psihologia unui om și modul în care acesta Îl înţelege pe Dumnezeu. Câteodată Dumnezeu schimbă dramatic structura noastră de personalitate, dar de cele mai multe ori lucrează cu ceea ce I se dă – ne ia aşa cum suntem. Deci o persoană timidă nu ar trebui să simtă că nu poate avea o experienţă la fel de reală cu Dumnezeu ca cineva sociabil, deschis, extrovertit. Din nefericire, chiar biserica poate induce ideea că trebuie să ai un anume tip de experienţă. Acest lucru este foarte frustrant dacă nu ești acel gen de persoană. Întotdeauna îmi place să le spun studenţilor mei că, într-o sală cu 20 de studenţi, există 20 de experienţe cu Dumnezeu și bucuria pe care o avem este să ni le împărtășim, ca să vedem în ce fel eu pot învăţa din experienţa ta și tu poţi învăţa din a mea.

Eu cred foarte mult în schimbarea continuă. Nu te schimbi doar o dată. Sunt multe schimbări care au loc în viaţa unei persoane. Atunci când se dezvoltă și Dumnezeu vine spre ei și le dă o cauză, o misiune adevărată, oamenii încep să se concentreze pe aceasta. Descoperă că au daruri pe care nu au știut niciodată că le au, căci Dumnezeu le dă daruri.

Chiar dacă suntem convinși, ca familie sau ca grup religios, că avem înţelegerea corectă a credinţei, este corect să le transmitem altora că, dacă își schimbă apartenenţa religioasă, au apostat? Este bine să încercăm să îi ţinem unde sunt făcându-i să se simtă vinovaţi?

Unul dintre motivele pentru care oamenii nu se schimbă este acela că se simt vinovaţi. Este o chestiune de atașament psihologic. Dacă ar fi să examinăm modul cum se formează, credinţa începe primind un impuls din partea familiei. Este o credinţă reflectată, pentru că adopţi ce ai primit în familie. Singurul lucru pe care îl știi este acela cu care crești și, dacă familia ta este foarte religioasă și ai modele religioase care reflectă părţile bune ale religiei – dragostea, compasiunea, forţa de comunicare –, acele modele te formează. Dar, la un moment dat în viaţă, acea comunitate mică începe să se extindă, și acum ai rude, prieteni și, pe măsură ce crești, toţi aceștia te influenţează. Societatea începe să aibă un impact asupra ta: colectivitatea în care locuiești, comunitatea bisericii, comunitatea profesională. Parcurgi adolescenţa și trebuie să iei singur decizii: este tranziţia de la credinţa reflectată la o credinţă cu orizonturi mai largi, personalizată.

Unul dintre motivele pentru care oamenii nu se schimbă este acela că se simt vinovaţi. Este o chestiune de atașament psihologic.

Acum poate apărea sentimentul vinovăţiei, pentru că e timpul să iei propriile decizii. Selectezi câteva lucruri care au fost importante pentru tine în copilărie și le folosești; înveţi lucruri noi și le folosești și pe acelea în viaţă. Dar începi să simţi tensiunea dintre ceea ce ai fost și ceea ce ești. Adesea aceasta se traduce în sentiment de vinovăţie, care este un factor motivaţional puternic. Unii îl exploatează ca să controleze viaţa altora.

Cred că vinovăţia și rușinea sunt conectate în acest fel.

Da. Sunt foarte apropiate. Dar o persoană care își dezvoltă propria viaţă religioasă, care își ia propriile angajamente faţă de Dumnezeu, trebuie să spună: „Nu mai sunt cum eram. Acum am o nouă viziune pentru viaţa mea. Am aflat un adevăr nou. Citesc Biblia, gândesc singur.” Dar să foloseşti rușinea pentru a reţine pe cineva ar însemna să îi refuzi dreptul de a avea propria personalitate, iar acest lucru este un mare păcat. Uneori oamenii simt că le-ar face plăcere să facă o schimbare, să adopte un nou mod de a-L înţelege pe Dumnezeu, credinţa și comportamentul religios, dar au de asemenea sentimentul că nu vor putea să ţină pasul cu cerinţele.

Există un sentiment, sau poate că este o prejudecată, că, dacă faci o schimbare în ceea ce privește religia și nu vei fi capabil să ţii pasul cu ea, va fi mai rău decât a nu fi făcut nicio schimbare. Și asta îi ţine pe unii departe de schimbare.

Este adevărat. Trebuie să ţinem minte că nu vorbim de sfârșitul unei schimbări, ci de începutul ei. Oamenii trebuie să se dezvolte în noul context. În orice domeniu este la fel. Iar în perioada acesta nu trebuie accentuată în primul rând corectitudinea comportamentului, ci consolidarea angajamentului, altfel procesul creșterii sănătoase este perturbat.

Credinţa creștină spune că suntem mântuiţi prin harul lui Dumnezeu și că acest har minunat face credinţa noastră să lucreze. Pe măsură ce lucrăm, devenim oameni responsabili. Și, fiind responsabili, alegem să facem în viaţa noastră lucruri care corespund cu înţelegerea marelui dar al dragostei lui Dumnezeu.