Dar prima întrebare care se ridică în mintea oricui încearcă să pătrundă iţele acestui eveniment istoric este „de ce acum?”. Ce anume s-a întâmplat acum care să ducă la întreruperea a aproape unui mileniu de liniște, uneori chiar dușmănoasă? Trebuie punctat că nu este vorba despre relaţia dintre Biserica Creştină Răsăriteană şi cea Apuseană despărţite la 1054, ci este vizată doar partea rusă a Bisericii Ortodoxe, Vaticanul și Constantinopolul având o relaţie destul de cordială, cel puţin de dată recentă. În schimb, istoria Vaticanului cu Moscova este diferită. Ajunge să precizăm că Vaticanul a ţinut mereu o mână întinsă, așteptând o invitaţie la Moscova, care nu s-a materializat nici până în prezent, deci, vorbind despre întâlnirea dintre papa Francisc și patriarhul Chiril, vorbim de fapt despre o schimbare doar din partea rusă, catolicii urmând aceeași linie stabilită cu mult timp în urmă. Deodată, întrebarea vizează o schimbare în planurile ruse, schimbare pe care putem încerca să o decriptăm urmărind ce a obţinut mai exact partea rusă din această întâlnire.
Cu ce a plecat Chiril
Au existat două dimensiuni majore la această întâlnire, cea religioasă și cea politică. Urgenţa acestei întâlniri sau ceea ce a generat o schimbare aparent abruptă de partea rusă se poate să fi fost mai degrabă dimensiunea politică decât cea religioasă. Chiril este unul dintre patriarhii care a apropiat Biserica Ortodoxă Rusă și mai mult de Kremlin și care, nu de puţine ori, a jucat ca o portavoce prin care președintele Putin a ajuns la oamenii de rând. Nu de puţine ori, biserica s-a exprimat pe probleme de politică, îndemnând enoriașii să ia o atitudine sau alta și niciodată nu au fost acestea îndreptate împotriva guvernării. De aceea este puţin improbabil ca întrevederea dintre Francisc și Chiril să se fi făcut fără binecuvântarea, cel puţin tacită, a lui Putin. Ba chiar unii comentatori cred că Chiril nu a avut nicio intenţie și nicio dorinţă să se întâlnească cu papa, ci a fost mandatat de președinte să acţioneze ca un ambasador al Rusiei într-un moment în care oficiali americani și ruși de top vorbesc despre un alt Război Rece.
Deci, care ar fi fost interesul lui Putin? În momentul de faţă, situaţia diplomatică a Rusiei nu este foarte roz. Comunitatea internaţională se opune sprijinului necontenit pe care Rusia îl oferă guvernării lui Assad, iar relaţiile cu Turcia s-au stricat de la doborârea avionului rusesc. Cu jocul din Siria, într-adevăr Rusia a revenit puternic în geopolitică, dar nu ca o salvatoare, așa cum poate își dorea. Bombardamentele asupra rebelilor și civililor sirieni și împiedicarea negocierilor de pace sunt acţiuni destul de transparente în acest sens. Vaticanul, în schimb, a demonstrat o putere diplomatică multilaterală de excepţie. Nu ar fi de mirare ca Putin, care a fost deja la Roma de două ori în ultimii trei ani, să caute să împrumute din imaginea impecabilă a papei, înaintând o agendă comună, care să îl afișeze ca un fel de apărător al creștinilor din Orient și al creștinismului tradiţional, în general. În plus, în Rusia, papa Francisc este destul de bine văzut, ca unul care nu este neapărat de acord cu tot ce spune SUA, ceea ce este și adevărat. Chiar papa Francisc a declarat la un moment dat că există un punct de convergenţă cu Putin pe ideea că Vestul nu ar fi trebuit să se implice în Irak și în celelalte ţări care au trecut prin Primăvara Arabă. În altă ordine de idei, unii observatori cred că există și o posibilitate ca Putin să încerce apropierea de Roma ca o soluţie de împiedicare a unui nou război mondial, având în vedere că papa a jucat un rol important în medierea relaţiilor dintre Cuba și SUA, iar Cuba este un vechi aliat al Rusiei. Un analist politic pro-Kremlin, Yuriy Krupnov, spunea că Moscova are încredere în Chiril să aducă înapoi diplomaţia din „zona demonizărilor”, în care Rusia consideră că America este imperiul răului, iar America vede în Rusia epicentrul răului. Krupnov nota dramatic că trăim într-un moment când „lumea e doar la câţiva pași distanţă de la un al Treilea Război Mondial accidental, provocat de neînţelegeri geopolitice”.
De partea lui, nici lui Chiril nu i-ar fi prins rău să împrumute ceva din imaginea lui Francisc, ca să mai contrabalanseze pierderile de imagine suferite din cauza susţinerii necondiţionate a Kremlinului, în special pe problema Ucrainei. Nu de puţine ori, Biserica Ortodoxă Rusă a părut insensibilă la problemele din Ucraina și la îngrijorările rușilor și ale ucrainenilor de rând. După revoluţia de pe Maidan, un număr semnificativ de ucraineni care aparţineau de Biserica Ortodoxă Rusă au trecut la Biserica Ortodoxă a Patriarhatului din Kiev, care are statut independent, dar nerecunoscut de Patriarhia de la Moscova. Această biserică a jucat un anume rol în sprijinirea protestelor care l-au dat jos pe Ianukovici în februarie 2014. Pentru BORu, Ucraina este una dintre cele mai importante bazine de ortodoxie, casă pentru aproape jumătate din toate mănăstirile și parohiile bisericii și un epicentru de luptă pentru menţinerea și răspândirea relevanţei Moscovei și a ortodoxiei dincolo de Rusia. Așadar și pentru Chiril, și pentru Putin, poziţionarea papei pe această problemă a fost, probabil, cel mai important punct al întâlnirii, mai ales că, pe lângă Patriarhia de la Kiev, și Biserica Greco-Catolică din Ucraina, cu 5 milioane de membri, știrbește mult din autoritatea BORu. Această biserică a fost fondată în 1596, când un grup de credincioși ortodocși au trecut de partea Vaticanului, dar și-au păstrat riturile ortodoxe (uniatism). De atunci, Biserica Ortodoxă a acuzat Biserica Catolică că i-a furat credincioșii și proprietăţile, iar acesta a fost principalul motiv pentru care BORu nu acceptat niciodată un papă la Moscova.
Cei 5 milioane de greco-catolici formează astăzi mare parte din forţa prodemocraţie și pro-UE din Ucraina. Fără îndoială că lui Putin nu i-ar conveni nimic mai mult decât ca Vaticanul să îi tempereze, ceea ce s-a și întâmplat. În comunicatul alcătuit de ambele părţi și publicat după întâlnire, se precizează că „azi, este clar că metoda uniatismului, înţeleasă ca unirea unei comunităţi cu alta, prin separare de biserica sa, nu este calea pentru restabilirea unităţii”. Cu toate acestea, cel puţin le-a fost acordat „dreptul de a exista” acestor comunităţi greco-catolice, care trebuie să coexiste în pace alături de ortodocși. Nu este de mirare că ucrainenii greco-catolici s-au declarat „trădaţi de Vatican” după acest comunicat. Mai departe, într-o altă concesie făcută Moscovei, toţi credincioșii din Ucraina sunt rugaţi să se abţină de la a lua parte la confruntările politico-militare, iar disputele ecleziastice să se rezolve prin „normele canonice existente”. Pe scurt, aceste lucruri sugerează că: modelul greco-catolicismului nu este de dorit pe viitor ca metodă pentru reunificarea celor două mari biserici; structurile existente ale Patriarhiei Moscovei reprezintă autoritatea ortodoxă legitimă în Ucraina, iar independenţa nu poate fi proclamată unilateral și că papa, deși deplânge violenţele din Ucraina, este gata să facă compromisuri în schema mai mare a lucrurilor. Frank Synsyn, director al Centrului Ucrainean de Cercetări Istorice, spune că, deși apreciază grija papei pentru Orientul Mijlociu, momentul întâlnirii a fost prost ales, pentru că îi dă „credibilitate” lui Putin în acţiunile din Ucraina și din Siria.
În final, un alt motiv pentru care patriarhul Chiril ar fi putut accepta o întâlnire acum are în vedere un eveniment foarte important care urmează să aibă loc în lumea ortodoxă. Este vorba despre sinodul panortodox, care va avea loc în luna iunie 2016 și care va fi prima întâlnire din ultimul mileniu între diverse Biserici Ortodoxe. Și, deși patriarhul Moscovei are jurisdicţie asupra a două treimi din cei 200 de milioane de ortodocși din lume, observatorii spun că încearcă să îl ajungă din urmă pe patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu, care s-a apropiat de Vatican, fiind și primul patriarh ortodox care a luat parte la mesa de înscăunare a papei, în iunie 2014. În noiembrie 2014, acesta l-a primit pe papă la Istanbul, în timpul vizitei sale oficiale în Turcia. În acest fel, se pare că Bartolomeu ar fi căpătat mai multă autoritate printre Bisericile Ortodoxe și a fost astfel capabil să organizeze sinodul panortodox, un lucru la care Constantinopolul visează de mult timp. După întâlnirea cu papa Francisc și multiplele concesii obţinute, Chiril poate merge la sinod „pe picior de egalitate” cu Bartolomeu în ceea ce privește o relaţie privilegiată cu Vaticanul.
Cu ce a plecat Francisc
La prima vedere, s-ar părea că a fost o întâlnire din care doar Moscova a avut de câștigat, dar observatorii spun că pentru Vatican întâlnirea în sine a fost cel mai mare câștig, având în vedere câte eforturi diplomatice s-au depus de-a lungul timpului pentru a „îndupleca” partea rusă. Din nou însă, trebuie să ne întoarcem la documentul semnat de cei doi pentru a extrage cu atenţie de acolo beneficiile cu care a rămas Vaticanul de la această întâlnire.
În primul rând, vorbim despre un aliat major al papei în lupta sa necontenită pentru stabilirea păcii mondiale. Cei doi au făcut un apel către toate părţile implicate în conflicte să vină la masa negocierilor și să nu permită un nou război mondial. Deși este cel puţin ciudat ca ambii lideri să semneze o declaraţie care deplânge violenţele din Ucraina și din Siria, când partea rusă a fost vocală în sprijinirea atitudinii lui Putin pe problemă, Francisc pare să fie convins de „puterea dialogului”. „Dialogul este metoda noastră. Calea spre înainte este dialogul între voi, dialogul între prezbiterate, dialogul cu persoanele laice, dialogul cu familiile, dialogul cu societatea. Nu voi obosi niciodată să vă încurajez să dialogaţi fără frică”, a spus la un moment dat papa Francisc. Cu Chiril, a avut parte de un dialog de două ore, la care el visa de doi ani, iar Biserica Catolică, de zeci și sute de ani. Acum, cei doi poartă un dialog comun cu restul lumii pentru atingerea unor obiective general valabile pentru ambele biserici. Este vorba despre sprijinirea căsătoriei și a familiei tradiţionale, opoziţia în faţa avortului și a eutanasiei și reîntoarcerea Europei la rădăcinile sale creștine. Ambele biserici sunt ameninţate de secularism, de relativismul moral, de consumerism, hedonism, agnosticism și de criza demografică ce caracterizează astăzi lumea dezvoltată. Pe lângă acestea, ambele biserici sunt ameninţate de ridicarea islamismului radical, care a dus la persecutarea și expulzarea creștinilor din Orientul Mijlociu. Din nou, acest punct este antagonic cu faptul că BORu sprijină intervenţia militară a Rusiei în Siria, care nu face decât să agraveze lucrurile și să tergiverseze găsirea unei soluţii nonmilitare pentru războiul care durează deja de 5 ani. Se pare însă că această întâlnire s-a axat pe lucrurile pe care le împărtășesc cei doi lideri, nu pe diferenţe sau dispute – ceea ce era și de așteptat.
„Dialogul interreligios este indispensabil în vremurile noastre tulburi. Diferenţele în felul în care înţelegem adevărurile religioase nu trebuie să împiedice oamenii de diverse credinţe să trăiască în pace și armonie. În contextul actual, liderii religioși au o responsabilitate aparte să își educe credincioșii într-un spirit care respectă convingerile celor care aparţin altor tradiţii religioase. Încercările de a justifica acte criminale cu sloganuri religioase sunt complet inacceptabile”, au declarat cei doi – ceea ce indică faptul că papa are motive să își pună credinţa în soluţia dialogului și că întâlnirea a fost precipitată și de „un sentiment al urgenţei” de a face front comun în faţa unui context primejdios. Conform Open Doors SUA, peste 7.000 de creștini au murit în Orientul Mijlociu și în Africa din cauza credinţei lor, doar în 2015, cu 3.000 mai mult decât în anul precedent. Mitropolitul Ilarion, directorul Departamentului de Relaţii Externe al BORu, a explicat situaţia într-o conferinţă de presă pe 5 februarie, spunând că „situaţia de azi din Orientul Mijlociu, din nordul și centrul Africii și din alte regiuni în care extremiștii recurg la un real genocid asupra populaţiei creștine a cerut măsuri urgente și o cooperare mai strânsă între bisericile creștine”. El a adăugat că, „în această situaţie tragică, este necesar să punem deoparte neînţelegerile interne și să ne unim eforturile pentru salvarea creștinismului în regiunile în care este supus celor mai severe persecuţii”.
Pentru Vatican, unirea celor două biserici pe o anumită problemă este doar un pas din marea schemă a lucrurilor. „Vaticanul a înţeles de mult că criza civilizaţiei vestice – mișcările din secolele XIX-XX, ridicarea noilor ideologii și alunecarea în cvasiateism a lumii Euro-Atlantice – se trag direct de la ruptura din 1054”, crede Anthony Salvia, al patrulea om în Departamentul de Stat american, sub Ronald Reagan. Francisc și Chiril au deplâns procesul integrării europene lipsit de „respect pentru identităţile religioase” și le-au cerut „tuturor creștinilor din estul și vestul Europei să se unească în mărturisire comună a lui Iisus și a Evangheliei, pentru ca Europa să își conserve sufletul, modelat de 2.000 de ani de tradiţie creștină”. Iată marea bilă albă pentru Francisc: apeluri comune la unitate, o noutate în dialogul cu BORu. Desigur, pașii sunt mici. Tonul general al declaraţiei este de depășire a diferenţelor și unire în scopul rezolvării unor probleme temporare și de respectare a diversităţii religioase care există astăzi în lume, descurajându-se în mod evident acţiunile de prozelitism și „mijloacele neloiale folosite pentru a-i îmboldi pe credincioși să treacă de la o biserică la alta, negându-le tradiţiile și libertatea religioasă”. Pe de altă parte, sunt afirmate elementele pe care cele două biserici le au în comun, inclusiv botezul, credinţa în Trinitate, în natura divină a lui Dumnezeu și în natura salvatoare a misiunii lui Iisus Hristos, precum și închinarea la sfinţi și istoria și tradiţia primelor zece secole. În același timp, este deplâns faptul că credincioșii celor două religii sunt „privaţi de împărtăşirea euharistică”. „Am fost divizaţi de răni cauzate de conflicte vechi și recente, de diferenţe moștenite de la străbunii noștri în înţelegerea și exprimarea credinţei noastre în Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Ne doare lipsa unităţii, rezultat al păcatului și al slăbiciunii omului, care a avut loc în ciuda rugăciunii duhovnicești a lui Iisus, Mântuitorul nostru: «Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca, și ei să fie una în noi»” (Ioan 17:21)”. Se face apel la credincioși să se roage și ei pentru împlinirea rugăciunii lui Iisus Hristos. Ridicarea problemei împărtășaniei indică viitorul discuţiilor ecumenice între cele două biserici. Din partea lui Bartolomeu, aceasta este o nonproblemă, care „poate fi depășită prin rugăciune, purificarea inimilor, dialog şi afirmarea adevărului”. Acum, calea este deschisă și din partea lui Chiril.
Este un pas înainte în unitatea creștină? Istoria ne-o va arăta, dar din analiza evenimentului pare limpede că da. Poate dialogul să rezolve diferenţele teologice între cele două biserici? Deschiderea este evidentă pentru a încerca o asemenea soluţie. Unirea devine credibilă în mintea tuturor, dar nu după modelul uniatismului (greco-catolicismului). Rămâne de văzut ce soluţie se va găsi pentru ca toate părţile să fie împăcate cu rezultatul. Însă limpede este faptul că liderii religioși ai lumii își asumă determinarea de a nu mai sta pe rândurile din spate în ce privește asumarea lumii. Lumea are nevoie de schimbare, iar biserica creștină este gata să își reasume rolul istoric de a o determina.
Foto: captură YouTube
