Născut de o fecioară, crescut în condiţii umile cu o demnitate fenomenală, sărac întreaga viaţă, dar dorit ca împărat de mii de oameni, vestit pentru vindecarea bolnavilor şi învierea morţilor, ţinta conspiraţiilor celor mai înalţi oficiali, ucis prin răstignire şi înviat după trei zile – Iisus Christos stă în centrul celui mai fabulos scenariu căzut vreodată în mâna realizatorilor de film.

Prezentarea istoriilor biblice prin intermediul filmului este tot atât de veche ca filmul însuşi. Primul film despre patimile şi răstignirea lui Christos a fost realizat în 1897, la New York – The Passion Play. „Unii dintre realizatorii de filme mute, precum şi numeroşi pastori şi preoţi credeau că filmele bazate pe istoria Bibliei ar putea să ridice uşor un pod de legătură peste prăpastia dintre industria divertismentului şi devoţiunea creştină”[1] – notează Colleen McDannell, profesoară de istorie la Universitatea din Utah.

În faţa filmelor biblice însă, de cele mai multe ori spectatorii rămân nemulţumiţi: unii pentru că filmul adaugă scene care nu sunt în Biblie, iar alţii pentru că filmul nu le-a oferit ceva nou.

Naşterea, ca poveste pe ecran

Povestea naşterii Domnului (The Nativity Story) este cel mai recent film mare realizat despre naşterea lui Iisus. A fost lansat pe marile ecrane în 2006, fiind proiectat şi la Vatican în faţa a peste 7.000 de spectatori. Pentru prima dată în ultimii 50 de ani, un studio mare – New Line Cinema – a pus în joc un buget uriaş pentru a realiza un film biblic necomercial. Povestea naşterii nu a stârnit controverse ca Patimile lui Christos (The Passion of the Christ) şi astfel a pierdut din start şansa de a-şi asigura numărul de spectatori sau încasările realizate de Patimile lui Mel Gibson.

După o documentare de 11 luni cu scopul păstrării acurateţei istorice, scenaristul Mike Rich a recunoscut că a fost intimidat de sarcina completării golurilor din Evanghelii. În condiţiile în care naşterea lui Iisus este prezentată succint în cărţile lui Matei şi Luca, „scopul meu a fost să mă asigur că toate acele scene [cele imaginate de scenarist – n.r.] erau compatibile cu scrierile lui Matei şi Luca” – a declarat Rich. Catherine Hardwicke, regizoarea filmului, s-a străduit ca scenele filmate în Italia şi Maroc să corespundă textelor biblice, decorurile şi casele din Nazaret fiind reproduse astfel încât să reprezinte cât mai fidel cadrul istoriei originale.

Povestea naşterii Domnului urmăreşte călătoria lui Iosif şi a Mariei spre Betleem, în paralel fiind prezentate călătoria magilor şi planurile regelui Irod de a scăpa de un posibil rival la tron. Filmul a urmărit mai degrabă detaliile umane ale poveştii naşterii lui Iisus, accentuând mai puţin latura supranaturală a evenimentului (vizitele îngerului, de exemplu). Maria (interpretată de Keisha Castle-Hughes) este o adolescentă frustrată de faptul că părinţii i-au aranjat o căsătorie cu un bărbat pe care abia îl cunoaşte. „Am vrut să o văd pe Maria ca pe o adolescentă care nu este desăvârşită în evlavie” – a declarat Hardwicke.

O prestaţie apreciată de public a avut-o tânărul Oscar Isaac, în rolul lui Iosif. Descris laconic de evanghelistul Matei, prin adjectivul „drept”/„neprihănit” (Matei 1:19), Iosif prinde viaţă ca personaj complex, soţ îngrijorat şi tată. „Fiecare replică a sa este consistentă şi indică dragostea lui pentru Maria” – observa Lori D’Augostine, în cronica realizată acestui film. Una dintre replicile memorabile ale lui Iosif este întrebarea retorică: „Cum să creşti un asemenea copil?” Filmul abundă în aluzii la texte biblice care depăşesc cadrul restrâns al istoriei naşterii. Într-o secvenţă, Iosif striveşte capul unui şarpe – aluzie la textul din Geneza 3:15, iar imaginea frângerii pâinii sugerează jertfa lui Iisus de mai târziu.

„Sper că, în anii următori, multe familii vor privi acest film în ajunul Crăciunului şi vor înţelege de ce este aşa de importantă această poveste” – a declarat producătorul Marty Bowen.

Evanghelia după Zeffirelli

Italianul Franco Zeffirelli „a consacrat în media o nouă evanghelie, a cincea”[2] – afirma Stephenson Humphries-Brooks, profesor de studii religioase. Se referea desigur la miniseria de televiziune Iisus din Nazaret (Jesus of Nazareth, 1977), o coproducţie anglo-italiană de 6 ore şi 20 de minute, care a devenit versiunea „canonică” cinematografică a vieţii lui Iisus. „Filmul include… un volum mare de material explicativ şi interpretativ care leagă perfect scenele între ele. Acesta le lasă privitorilor impresia că văd istoria completă a vieţii lui Iisus.” O bună parte din succesul miniseriei i se datorează însă carismaticului interpret al lui Iisus, actorul Robert Powell. Filmul s-a bucurat de succes şi în România, în anii ’90 fiind difuzat în mod repetat în special în preajma sărbătorii Paştelui.

Viaţa familiei lui Iisus este completată, în scenariul scris de Zeffirelli şi Anthony Burgess, cu detalii numeroase nemenţionate în Evanghelii. O parte din material se bazează pe legende târzii, în timp ce unele aspecte sunt pură ficţiune. Iosif este prezentat ca un om blând, care iubeşte copiii şi îi învaţă secretele tâmplăriei în micul său atelier din Nazaret. Maria (interpretată de Olivia Hussey) apare ca o persoană pioasă, fiind în opinia lui Humphries-Brooks „cea mai frumoasă Mamă a lui Iisus care a fost portretizată pe ecran”. Zeffirelli a inclus în film secvenţe cu logodna şi nunta lui Iosif şi a Mariei şi a încercat să creioneze un tablou detaliat al comunităţii nazarinene, cristalizată în jurul sinagogii locale. Detalii precum prezenţa Anei, mama Mariei, sau discuţia lui Iosif cu rabinul, în contextul sarcinii inexplicabile a Mariei, nu se regăsesc pe paginile Bibliei, însă îl ajută pe spectator să înţeleagă mai bine contextul, dimensiunile sociale şi spirituale ale episodului naşterii.

Iosif ca personaj de film

Unele filme îl omit pe Iosif ca personaj, asemenea evangheliştilor Ioan şi Marcu. Iosif lipseşte în special din acele filme care se îndepărtează mai mult de textul biblic (The Last Temptation şi Jesus of Montreal). În versiunea mai recentă, The Gospel of John (2003), care merge strict pe textul Evangheliei ioanine, Iosif nu apare pentru că Ioan nu l-a menţionat. Filmul From the Manger to the Cross (1912) prezintă un Iosif preocupat de fiul său. Totuşi, relaţia dintre Maria şi Iisus este observată mai îndeaproape, Iosif fiind mai degrabă un personaj de fundal. Excepţie face filmul lui Pier Paolo Pasolini, în care atenţia se îndreaptă şi asupra relaţiei dintre Iosif şi Maria.

Oamenii cunosc detaliile majore ale vieţii lui Iisus mai degrabă din filme decât din Biblie sau din alte surse scrise. Este opinia autoarei Adele Reinhartz, care predă cursuri de Noul Testament la Universitatea din Ottawa şi care a folosit filme la cursuri pentru a-i ajuta pe studenţi să înţeleagă că interpretarea Evangheliei apare şi în arte (în muzică, literatură sau film). În secolul al XXI-lea, cultura generală se formează predominant prin privit şi mai puţin prin citit. Cărţile nu au dispărut, dar interesul publicului pentru lectură a scăzut, comparativ cu generaţiile anterioare. Fenomenul lasă amprente în interiorul diverselor confesiuni creştine, tinerii preferând să vadă un film decât să citească o carte despre viaţa lui Iisus. Astfel, producţiile cinematografice devin sursă de formare a culturii biblice. Filme precum The Ten Commandments (1956) şi The Greatest Story Ever Told (1965) au oferit imagini care au stat la baza construcţiilor mentale ale unor generaţii de spectatori, cu privire la istoria poporului evreu şi a creştinismului primar.

Câte filme, atâţia Iisuşi

O parte dintre filmele cu subiecte biblice reflectă fundamentalismul creştin, fiind gândite şi create ca „să înveţe, să convertească, să reafirme credinţe şi să mântuiască”[3] – după cum rezuma autoarea Shirley Ruth Steinberg, de la Universitatea McGill (Montreal). Dincolo de acestea totuşi, există o listă lungă de adaptări cinematografice ale vieţii lui Christos care se abat de la istoria biblică.

Actorii poartă costume specifice epocii, decorurile sunt realizate pe baza unei documentări serioase privind construcţiile vremii, iar scenele sunt filmate în peisaje din Orient. Spectatorul pasiv e determinat să creadă că detaliile corespund realităţii întru totul, deşi, adesea, filmele despre viaţa lui Iisus conţin evidente detalii fictive. Uneori, Iisus dobândeşte sub bagheta regizorală chipul unui om prea obişnuit, cu sentimente faţă de sexul opus (unii au explorat ideea relaţiei dintre Iisus şi Maria Magdalena), sau frustrat pentru că nu are libertatea unei vieţi personale, fiind destinat împotriva propriei voinţe unei cauze prea înalte (cazul filmului Ultima ispită a lui ChristosThe Last Temptation of Christ -, adaptat după romanul omonim al grecului Nikos Kazantzakis). Detaliile de acest gen nu numai că nu se regăsesc în textul biblic, dar contravin flagrant istoriei biblice.

Adaptările cinematografice, la fel ca picturile sau creaţiile literare, reflectă mentalităţi şi preocupări sociale ale perioadelor în care au fost realizate. Primele filme despre Iisus s-au limitat la reproducerea detaliilor din Evanghelii. În funcţie de schimbările sociale, biografiile cinematografice L-au interpretat pe Iisus adaptându-l idealurilor şi credinţelor timpului. Pier Paolo Pasolini a adus pe ecran un Iisus reformator (Il vangelo secondo Matteo, 1964), în timp ce Tim Rice şi Andrew Lloyd Weber au stârnit reacţii adverse în lumea creştină cu muzicalul Jesus Christ Superstar (1973), cu un Iisus apropiat mai degrabă mişcării Woodstock decât portretului biblic.

Detalii fictive în filmele despre Iisus

În The Greatest Story Ever Told, Max von Sydow (interpretul lui Iisus) recită capitolul 13 din epistola 1 Corinteni. Însă textul a fost scris de apostolul Pavel şi nu face parte din discursurile lui Iisus. Producţia Jesus of Nazareth, a regizorului Franco Zeffirelli, îl aduce în scenă pe Zerah, cel care instrumentează din umbră arestarea şi condamnarea lui Iisus. Personajul nu este menţionat nici măcar o dată în Biblie. Iuda Iscarioteanul şi Baraba sunt liderii unui grup de activişti naţionalişti care vor să se folosească de Iisus pentru a promova interesele grupării pe care o conduc (în King of Kings).

Multe filme îşi caută sursa de inspiraţie în scrierile apocrife, în tradiţii şi legende creştine, în operele de artă (Pieta, a lui Michelangelo, sau Cina cea de taină, a lui Da Vinci) şi chiar în alte filme pe aceeaşi temă. O secvenţă unică apare în Il vangelo secondo Matteo, unde, pe drumul de întoarcere din Egipt, familia lui Iisus se opreşte pe malul mării. Maria se odihneşte pe o pătură, în timp ce Iosif se plimbă pe plajă. Detaliile noi sunt preferate de realizatorii de filme pentru că atrag publicul.

Când Mel Gibson a lansat, în 2004, Patimile lui Christos, presa a scris despre dezbaterile dintre teologi creştini, evrei şi simpli cinefili cu privire la măsura în care transpunerea de pe ecran corespunde realităţii biblice şi istorice. Chiar Papa Ioan Paul al II-lea a intervenit în dezbatere, punctând că „este exact cum a fost”.

Cine priveşte să înţeleagă!

Iisus este un personaj mult prea complex ca să poată fi descris de un singur biograf. O dovedesc cele patru Evanghelii incluse în canonul Noului Testament. Pe rând, Matei, Marcu, Luca şi Ioan au relatat viaţa lui Iisus din unghiuri de abordare diferite. Dacă Matei sau Marcu au vrut să evidenţieze natura Sa umană, Ioan a accentuat caracterul divin. Pentru Matei importante au fost discursurile şi predicile lui Iisus, în timp ce Marcu şi Luca au explorat în special dimensiunea activităţii Sale. Din acest punct de vedere, este de înţeles că fiecare dintre filmele despre viaţa lui Iisus le-a oferit spectatorilor o perspectivă unică, o interpretare personală, născută din viziunea regizorului şi din prestaţia actorilor.

Filmele sunt doar interpretări, aşa cum sunt şi picturile renascentiste, muzica marilor compozitori sau chiar tratatele voluminoase de teologie. Detaliile fictive ale scenariştilor pot face povestea mai uşor de urmărit sau au rolul de a reflecta probleme şi mentalităţi contemporane (Color of the Cross, din 2006, aduce înaintea spectatorilor un afro-Iisus interpretat de un actor de culoare, în timp ce The Messiah, din 2008, realizat în Iran, prezintă o perspectivă islamică asupra lui Iisus). Dincolo de ceea ce se vede pe ecran, însă, sau de intenţia unor regizori de a reda cât mai fidel istoria (Mel Gibson a mers până acolo încât le-a cerut actorilor să înveţe replicile în limba aramaică), Evangheliile rămân singura sursă credibilă de informare despre viaţa lui Iisus Christos, patru cărţi pline de miez, de profunzime, de mesaj al speranţei. Deopotrivă, cine citeşte sau cine priveşte trebuie să înţeleagă. Un Iisus portretizat pe ecran poate să fie simpatic sau emoţionant, poate să rămână o amintire plăcută, poate să trezească interesul pentru a cunoaşte mai mult. Însă doar Iisus al Evangheliei poate să schimbe viaţa omului, dându-i sensuri noi, nebănuite, şi oferindu-i speranţa vieţii eterne. The End.

Footnotes
[1]Colleen McDannel, în Catholics in the Movies, Oxford University Press, 2008.
[2]Stephenson Humphries-Brooks, Cinematic Savior. Hollywood’s Making of the American Christ, Praeger Publishers, 2006.
[3]Shirley R. Steinberg, Christotainment. Selling Jesus through Popular Culture, Westview Press, 2009.

Humphries-Brooks, Stephenson , Cinematic Savior. Hollywood’s Making of the American Christ, Praeger Publishers, 2006.
McDannel, Colleen, în Catholics in the Movies, Oxford University Press, 2008.
Steinberg, Shirley R., Christotainment. Selling Jesus through Popular Culture, Westview Press, 2009.