Acum 20 de ani, despre mântuire

Când aveam 20 de ani, viaţa mea spirituală era ca un examen la care îmi picase subiectul pentru care nu mă pregătisem.

Vina de a fi irosit timpul alocat pregătirii, convingerea că eșecul (păcatul) este definitoriu pentru cine sunt eu, neputinţa de a urca fie și o treaptă pe „scara lui Petru” (2 Petru 1:5-7) fără a coborî la scurt timp alte patru, compensatoriu, îmi erau toate atât de familiare, încât ceea ce putea fi vitraliul meu sufletesc nu se simţea altfel decât ca o placă opacă și grea de criptă.

În zilele însorite, în care priveam cum razele de lumină formează diamante printre frunzele copacilor din parcul de lângă facultate, credeam că Dumnezeu are planuri frumoase pentru mine. Că mă așteaptă un viitor bun, a cărui strălucire se bazează exclusiv pe înţelepciunea Lui de Creator atotputernic. Bine, puţin și pe perseverenţa cu care mă voi trezi eu la 6:00 dimineaţa ca să studiez din Biblie. Da, și un pic și pe faptul că nu am mai pus gura pe ciocolată de luni bune, că de carne nu-mi e așa dor oricum. Ah, și ar ajuta și să nu mai descarc filme de pe net. Of, și dacă nu aș mai fi atât de influenţabilă în anturajul meu. Poate dacă nu L-aș fi făcut pe Dumnezeu de râs mergând la acea petrecere unde doar eu și încă un amic mai eram lucizi, pentru că nu băusem nimic, în loc să fiu o reformatoare printre colegii mei și să le zic că e păcat să îţi bei minţile așa… Când aveam 20 de ani, mântuirea se putea pierde într-un timp mai scurt decât cel necesar unei ture complete de parc.

Nu că era ceva deosebit la mine. Înţeleg că, pentru generaţia care acum are 20 de ani, absolutul moral este exprimarea identităţii personale, acea lege ultimă a lui „fii tu însuţi, indiferent cine ești”, sub care se îngrămădesc cuminţite toate celelalte norme socioreligioase. Însă eu fac parte din generaţia pentru care absolutul moral este „să fii bun”, înţeles prin a face ce trebuie, a simţi ce trebuie, a gândi ce trebuie. Mai mult, am copilărit și am crescut într-un mediu și o cultură marcate de un creștinism ortodox în care, pentru ca Dumnezeu să privească binevoitor spre tine, era nevoie să bifezi o serie imposibilă de atribute și de sarcini. Astfel că, la 20 de ani, vina era singura bază pe care concepeam să construiesc, să dărâm și să îmi reconstruiesc identitatea de copil al lui Dumnezeu. Desigur, există probabil și membri ai generaţiei mele care Îl considerau pe Dumnezeu aliatul lor necondiţionat. Unii poate chiar au profitat de acest „necondiţionat” ca să își trăiască tinereţea după propriile reguli, cu sau fără regrete. Acestora, ca și acelora pentru care Dumnezeu este un Tată iubitor, blând și milos, este destul de posibil ca povestea mea să li se pară la limita patologicului. Nu spun că nu ar fi, dar alta nu am, așa că pe aceasta o spun.

La 20 de ani eram constant dezamăgită de incapacitatea mea de a-mi atinge ţintele. Fiecare progres era umbrit de posibilitatea și apoi de materializarea regresului. Cu toate acestea, nu simţeam că am altă opţiune decât să mă ridic, să mă scutur și să repornesc la drum. Fiecare repornire era un efort monumental de a-mi reaprinde speranţa că de data aceasta voi reuși să fiu impecabilă pe toate planurile, astfel încât Dumnezeul care mă vede atunci când nu mă vede nimeni să nu aibă ce-mi reproșa. De multe ori, aici simţeam că e bătălia: să cred că, în ciuda a ceea ce sunt în mod evident, se poate întâmpla miracolul schimbării personale.

De fapt, pentru mine credinţa în Dumnezeu era sinonimă cu credinţa în puterea Lui de a mă schimba. Mi-ar fi plăcut să fi știut atunci că schimbarea este un proces și că asta nu o face mai puţin miraculoasă sau mai puţin impregnată de divin decât o schimbare fulminantă a sufletului, ca sub atingerea unei baghete magice.

Aproape două decenii mai târziu, nu cunosc schimbare care să nu presupună pași mici, uneori insesizabili, recăderi dureroase (pe măsura distanţei dintre starea iniţială și cea dorită) și ridicări anevoioase, îndoieli, nostalgii nebenefice, dar și zel și avânt, toate într-un amestec care poate fi uneori tulbure și greu de decantat.

„Tu vrei ca mântuirea să fie matematică. Dar nu este”, mi-a spus un prieten teolog pe care îl întrebasem cum pot ști dacă m-am pocăit cu adevărat. Nu citisem încă C. S. Lewis, mi-ar fi dat aripi atunci să știu că o figură atât de respectată în creștinism pusese în cuvinte exact dilema mea: „Căinţa nu este deloc distractivă”, scria apologetul. „Este un lucru mult mai greu decât simpla umilinţă și exprimarea unor regrete. Înseamnă a te dezvăţa de toată îngâmfarea și îndărătnicia cu care oamenii au trăit timp de mii de ani. Înseamnă să omori o parte din tine însuţi, să înduri un fel de moarte. De fapt, doar un om bun se poate căi. Și aici apare capcana. Numai un om rău are nevoie de căinţă, dar numai omul bun se poate căi cum trebuie. Cu cât ești mai rău, cu atât mai mult ai nevoie de căinţă, dar cu atât mai puţin te căiești cum ar trebui. Singura persoană care s-ar putea căi perfect ar fi o persoană perfectă – care nu are nevoie de căinţă.”[1] Prietenul meu avea dreptate, dar mintea mea prea obișnuită cu balanţa neînduplecată a faptelor bune și a faptelor rele nu se descurca să își producă un sens din cuvintele pe care le auzisem. Deși era adevărul, nu exista niciun cârlig în mine de care să se prindă și de care să se împletească apoi o funie cu care să mă leg de Dumnezeul iubirii. Eram bolnavă de legalism, însă, pentru cei din jur, încercările mele de a mă disciplina spiritual treceau mai degrabă drept semne ale schimbării inimii, nu drept o haină cu alte culori cultice în care îmi îmbrăcam vechea convingere că Dumnezeu trebuie înduplecat, convins să mă salveze și pe mine.

Mi-ar fi plăcut să cred din tot sufletul că Dumnezeul pentru care sunt un copil dorit, nu unul apărut pe Pământ din greșeală, a pregătit pentru mine și toţi ai mei iertarea în care să ne spele de toată murdăria păcatului, încă dinainte ca orice stră-stră-stră-stră-strămoș al nostru să ne transmită chiar și cea mai mică urmă de înclinaţie transgeneraţională spre păcat. Înainte să existe primul meu impuls spre a face orice contrar voinţei Lui, El Și-a desfășurat întreg arsenalul de Dumnezeu atotputernic împotriva chiar și a celei mai oribile manifestări a păcatului în mine. Să știu că dilemele mele pe El nu îl sperie. Că tristeţile mele abisale Lui nu I se par decât temporare. Că, așa cum mă pregătesc eu astăzi să fac pentru copilul meu, El poate avea răbdare cu problemele mele și nu este copleșit de ele. Că nu există lucru pe care să îl pot face eu și care să Îl ia prin surprindere, să Îl dezamăgească, să Îl facă să fie dezgustat de mine. Că are un antidot chiar și pentru cel mai crunt păcat al meu, dar că acesta nu își va face efectul ca în „Alice în Ţara Minunilor”, ci mai degrabă ca într-o internare la spital, în timpul căreia trebuie să aștepţi ca antibioticul să își adune efectul cumulativ pentru a combate definitiv infecţia. Și că totuși… nu este matematică. Că iubirea Lui nu este în alb-negru, ca idealismul celor 20 de ani ai mei. Aș fi vrut să pot concepe că Dumnezeu este și Cel care l-a ucis pe loc pe Uza pentru că a atins, în mod nepermis, chivotul (2 Samuel 6:6-7), dar și Cel care îl dojenește părintește pe profetul Iona în timp ce acesta se „răsfaţă” înaintea Lui: „Da, bine fac că mă mânii până la moarte!” (Iona 4:9). Dumnezeu vorbește diferit cu copiii Lui atât de diferiţi, chiar dacă mesajul Lui de iubire, în esenţă, este același. Domnul este un Dumnezeu uimitor de măreţ și infinit mai complex decât cutiuţele caricaturale ale categoriilor prin care încercăm noi să Îl înţelegem.

La 20 de ani, mi-ar fi plăcut să știu că Dumnezeu nu îmi vorbește cu vocea aspră a oamenilor care îmi erau reper de moralitate. Dar oare dacă eu, cea de aproape 40 de ani, m-aș fi întâlnit cu mine, cea de 20 de ani, am fi avut un limbaj comun? Dacă „bătrânei” nu i s-ar fi dat dreptul să argumenteze pe baza experienţelor trăite de la 20 de ani încolo, ar fi găsit ea explicaţii convingătoare pentru „tânără”?

Alina Kartman are 37 de ani. Este mamă și soţie. La 20 de ani, era studentă la comunicare și credea că în viaţă ţi se întâmplă numai ce meriţi.