O criză majoră ne împinge la o reevaluare a modului în care vedem și facem lucrurile în domeniul sanitar, financiar, social etc. În ce fel influenţează însă această criză și practicile noastre religioase – în special, pe cea mai comună dintre ele, rugăciunea?

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema COVID-19

Războiul contra noului coronavirus se dă acum nu doar în plan obiectiv, cu realitatea exterioară, ci și în plan subiectiv, cu realitatea gândurilor. În context de criză, este esenţial ca resorturile interioare să fie reglate echilibrat pentru a gestiona cât mai bine conflictul din plan interior – cu propriile temeri, scenarii, interpretări. Care sunt sau care ar putea fi locul și rolul rugăciunii între reacţiile tipice ale omului pe timp de criză?

Criza ca test

Se spune tot mai des în ultimele zile că adevărata noastră faţă este scoasă la iveală de situaţia-limită în care suntem puși. Și, într-adevăr, când mergi în magazin și vezi că unul ia toată făina de pe raft și altul ia toată drojdia, este greu de interpretat altfel decât în cheia egoismului care a preluat controlul. Este dificil, dacă nu chiar imposibil, să ne ascundem dominantele în momente de criză. Dar aceste dominante nu sunt întotdeauna și în cazul tuturor negative…

Avem exemple notabile în plan pozitiv, chiar în contextul escaladării acestei epidemii. De la cei care donează celor aflaţi în carantină sau diferitelor instituţii și iniţiative implicate în lupta cu pandemia până la vecinul care face cumpărături bătrânei de vizavi, manifestările de altruism sunt cel mai probabil nuanţe ale unei dominante mai vechi care ies la iveală într-un context nou.

Este greu de explicat prezenţa acestor dominante pozitive altfel decât prin hrănirea lor constantă pe timp „de pace”, care continuă și pe timp de criză, ceea ce naște de fapt micii sau marii eroi. Unele dintre cele mai la îndemână căi prin care cineva își hrănește dominantele pozitive sunt înţelegerea, controlarea și canalizarea propriilor emoţii prin autoanaliză, dar și prin dialog cu persoane de încredere, iar în cazul omului religios, cu Dumnezeu.

Ideea de revelare prin testul crizei a tendinţelor și înclinaţiilor noastre este însă doar parţial adevărată, pentru că ea nu arată cu totul cine suntem. Din simplul motiv că în momentul testului unii oamenii sunt capabili să se oprească, să nu reacţioneze așa cum le vine în mod natural și să se gândească mai degrabă la ceea ce ar putea fi.

Criza ca șansă

Pentru unii, o criză majoră este momentul de autoanaliză cu privire la ce pot fi. În faţa testului pe care ni-l dau viaţa și circumstanţele, a ne opri poate însemna șansa de a ne croi alt drum, punându-ne întrebări esenţiale legate de scop, direcţie la nivel micro, sau personal (Ce fac? Încotro?), ori macro (În ce direcţie curg lucrurile?).

Pentru cel care știe cum funcţionează rugăciunea, care știe cui și cum să se adreseze, dar nu simte că vrea să se mai roage, o criză poate reprezenta o șansă de resetare, de restart, de reîncercare. O schimbare de macaz în istoria lumii poate face și istoria personală să curgă altfel.

Pentru cel care știe cum funcţionează rugăciunea, care știe cui și cum să se adreseze, dar nu simte că vrea să se mai roage, o criză poate reprezenta o șansă de resetare, de restart, de reîncercare. O schimbare de macaz în istoria lumii poate face și istoria personală să curgă altfel.

Ar însemna ca, la test, contrar cursului firesc, să nu scriem nimic din ce am învăţat și ne vine natural, ci să scriem tocmai ce nu știm, dar am vrea să știm. O asemenea oportunitate devine șansa de a ne rescrie pe noi înșine pe alte coordonate, unele noi. Ben Carson – faimosul neurochirurg, fost candidat la președinţia SUA și actualmente parte a aparatului administrativ american – descrie în cărţile sale un astfel de moment crucial în criza intervenită în anii adolescenţei. Și arată cum adolescentul de atunci a reușit să facă tranziţia de la un temperament irascibil și egoist la unul raţional și sensibil.

Criza ca imbold

Pentru cel care nu a fost obișnuit sau nu a mai avut de ceva timp o practică a dialogului cu Dumnezeu, o criză obișnuită poate reprezenta un imbold pentru o relansare a exerciţiului rugăciunii. Dar nu întotdeauna. O vizită-fulger prin saloanele unui spital sugerează că suferinţa are potenţialul de a împietri suflete cel puţin la fel mult cum are capacitatea de a le predispune la un asemenea dialog cu Dumnezeu – frustrarea, supărarea și înjurătura sau blestemele (la adresa personalului, a sistemului, chiar a lui Dumnezeu) par în unele cazuri să se împletească mai ușor între ele decât cu alte ingrediente de sorginte spirituală.

„Harul meu îţi este suficient; pentru că forţa Mea este perfect evidenţiată tocmai în situaţii în care omul are forţe foarte reduse” (2 Corinteni 12:9 BVA), îi răspundea Dumnezeu, în plină conversaţie despre neputinţă, apostolului Pavel.

Ce se întâmplă însă cu rugăciunea pe timp de criză majoră? În general, în asemenea situaţii căutăm să ne încurajăm singuri și să credem că determinarea ne va ajuta să trecem peste criză. În același timp ne propunem să fim puternici, ceea ce este normal. Însă faptul că o criză de proporţii este în sine o conjunctură atipică, de dimensiuni greu de cuantificat și cu implicaţii impredictibile, duce mai devreme sau mai târziu la un plafon al posibilităţilor umane de a rezolva criza. Și, atunci, ce faci când nu mai ai ce să faci, când s-au epuizat variantele, ideile și resorturile interioare?

Știm că neputinţa poate genera frustrare și furie – cu blocarea sau anularea oricărei iniţiative pe verticală. Dar neputinţa poate fi și ocazia pentru accesarea unui ultim buton, și nu pentru că așa planificăm – să lăsăm noi la urmă ce e mai bun –, ci pentru că la un moment dat lucrul nu prea dorit ajunge să fie ultima șansă, și de aceea necesar. „Harul meu îţi este suficient; pentru că forţa Mea este perfect evidenţiată tocmai în situaţii în care omul are forţe foarte reduse” (2 Corinteni 12:9 BVA), îi răspundea Dumnezeu, în plină conversaţie despre neputinţă, apostolului Pavel.

Când ne vine greu

Uneori ne este greu să batem la ușa unui birou, cu toate că intuim că acolo este cineva care ne poate ajuta. Ceea ce poate să ne reţină este uneori neplăcerea de a depinde de alţii pentru rezolvarea problemelor. Totuși, Dumnezeu nu caută să ne facă datori. Dacă ce a făcut El pentru noi este făcut din dragoste înseamnă că nu va scoate ochii nimănui pentru binele făcut (vezi Matei 5:45). Ba chiar e onorat de noul parteneriat și de reluarea dialogului, atunci când omul decide să apeleze într-un final la Dumnezeu în criza prin care trece (Psalmii 34:15).

Poate ne este greu să dăm ochii cu cineva doar la ananghie. Reluarea dialogului rugăciunii poate astfel să fie descurajată de vinovăţia resimţită în urma lipsei unui contact susţinut cu Dumnezeu în vremea de dinaintea crizei. Logica reţinerii („Dacă tot nu am mai vorbit, cum să o fac acum?!”) poate fi dizolvată de poziţia partenerului de dialog.

Când veteranul de război K. T. Robbins a reluat dialogul, după 75 de ani, cu cea pe care a iubit-o, ne-a dat unul dintre cele mai emoţionante exemple în favoarea reluării legăturii totale în ciuda tăcerii sau inconsecvenţelor din trecut. Atitudinea de deschidere și dorinţă de dialog din partea lui Dumnezeu este o constantă pe care omul poate conta (Isaia 65:24).

Reevaluarea ideii de prudenţă

Pe timp de criză, după absorbirea șocului iniţial, după evaluarea rapidă sau elaborată a situaţiei, prudenţa poate îmbrăca diferite forme. Ea poate să se exprime clasic: mergem cu mașina pe înserate, iar la distanţă pare să fie ceva pe șosea. Impulsul cere să ne oprim pentru a salva o viaţă. Dar prudenţa poate să se exprime în condiţii de criză, paradoxal, și prin opusul ei: dacă un om aflat pe ţărm vede ceva departe, în valuri, dar nu este sigur că e vorba de un înotător temerar sau de altceva, poate simţi impulsul prudent de a nu ignora că o viaţă ar putea fi în pericol și că e mai prudent să acţioneze cumva decât să treacă indiferent mai departe.

În timp de criză, paradoxal, spiritul prevăzător se poate manifesta tocmai prin lipsa reţinerii – prin acţiune, care poate lua forma unui salt al credinţei, în dialog cu Divinitatea. Și acesta, cu atât mai mult cu cât miza personală este foarte mare. A sta pe gânduri în timp de criză dacă să reiei sau nu dialogul cu Dumnezeu se poate dovedi mai târziu o imprudenţă și o pierdere.

Testul crizei arată deci nu doar ceea ce suntem, ci și ceea ce putem deveni. Deși am putea fi înclinaţi să fim rezervaţi după un dialog fragmentat sau nesatisfăcător cu Dumnezeu în trecut, e important să știm că ne putem baza pe o constantă – deschiderea la dialog a lui Dumnezeu. Explorarea unei interacţiuni cu Dumnezeu, capabilă să ne echilibreze sufletește și să ne reclarifice direcţia în viaţă, face parte, pentru creștin, din ecuaţia resetării. Iar, ca să fie autentică, resetarea propriei vieţi se face doar în prezenţa și cu ajutorul Creatorului.

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema COVID-19

Florin Iacob este pastor în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.