Criza generată de pandemia de coronavirus are, cred eu, câteva trăsături uimitor de asemănătoare cu un incident foarte cunoscut povestit în Evanghelia după Matei (14:22-33). Ucenicii sunt izolaţi pe o corăbioară în mijlocul unei furtuni teribile, aproape la fel cum suntem și noi astăzi, izolaţi acasă de situaţia de urgenţă decretată în ţările noastre.

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema COVID-19

Nu mai pot naviga. Nu pot coborî din corabie. La fel ca ei, nici noi nu putem merge liniștiţi afară și suntem și noi forţaţi să așteptăm, lipsiţi de ajutor și îngrijoraţi, fără să știm cum se va încheia toată această poveste… Toate elementele par foarte asemănătoare cu ceea mulţi dintre noi trăim astăzi.

Deși Iisus predicase fără echivoc că Dumnezeu „face să răsară soarele Lui şi peste cei răi, şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi” (Matei 5:45), nouă, la fel ca ucenicilor, ne este foarte greu să asimilăm ideea unui Dumnezeu imparţial.

Cum e posibil ca un Dumnezeu puternic și tare, care este cu siguranţă binevoitor și risipitor în mila Lui, să fie de asemenea dispus să lase o furtună – sau un simplu virus – să ne devasteze și să ne distrugă viaţa?

Cum e posibil să permită valurilor să ne inunde biata corabie și să lase vântul să coboare și să ne sfărâme corabia de stânci? Dacă Dumnezeu este pe atât de puternic și de înţelept pe cât ne place să credem, de ce nu oprește fulgerul care ne lovește catargul șubred și nu împiedică naufragiul care ne ameninţă vasul?

Dacă, în înţelepciunea Lui, nu Își păzește oamenii de coronavirus, accidente, boli, furtuni și morţi, o face oare pentru că toate aceste tragedii ale existenţei fac parte dintr-un plan divin al cărui înţeles îl ignorăm?

Avem, într-adevăr, multe întrebări. Pe acestea și pe altele. De exemplu, ar face un Dumnezeu drept nedreptatea de a-i apăra pe oamenii Lui de tot soiul de dificultăţi, într-o lume în care putem fi simultan și responsabili pentru problemelor noastre, și victime ale acelorași probleme?

Din moment ce trăim într-o lume momentan reală, dar nedreaptă, e oare posibil ca Dumnezeu să nu dorească să ne infantilizeze aprobându-ne lipsa de responsabilitate sau de solidaritate faţă de omenirea aflată în suferinţă?

Ar putea oare să Își desfășoare intervenţiile divine în favoarea copiilor Săi, la un alt nivel?

Tuturor ne-ar plăcea să nu avem probleme, doar în virtutea faptului că suntem credincioși. Cu toate acestea, furtunile și coronavirusurile îi afectează chiar și pe cei mai buni copii ai lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu face favoritisme (Deuteronomul 10:17; Faptele 10:34; Romani 2:11; Galateni 2:6, Efeseni 6:9; Coloseni 3:25).

La fel ca ucenicii, poate că și noi avem nevoie să învăţăm să ne navigăm vieţile printre corali de crize, să ieșim din apele tulburi ale existenţei noastre și să traversăm în siguranţă zonele ceţoase sau furtunoase.

Marea, cu furtunile și calmul ei, cu valurile care vin și pleacă fără oprire, este o parabolă permanentă a realităţii existenţei, a instabilităţii imprevizibile a sănătăţii noastre, a suișurilor și coborâșurilor noastre financiare, a conflictelor noastre personale.

 

În același timp, această corabie vulnerabilă, aruncată încoace și-ncolo, mergând contra vântului și contra valurilor, uneori târâtă de curenţi până în punctul de a se scufunda, este și ea o imagine realistă a vieţii, zguduite de vremuri neîndurătoare și îngrijorătoare: de depresii personale, de furtuni în familie, de crivăţuri legate de muncă, de tulburări politice, de uragane emoţionale și de ceaţă spirituală. În corăbii așa de fragile ca ale noastre nu e întotdeauna ușor să preiei cârma și să ajungi nevătămat într-un port bun.

 

La fel ca furtuna care lovește corabia ucenicilor, și problemele noastre ne perturbă calmul. Și, la fel ca ucenicii alunecând spre larg fără să se poată împotrivi, ajungem și noi în a patra strajă a nopţii fără să fi ajuns niciunde. La fel ca ei, și noi am făcut tot ce am știut mai bine pentru a supravieţui furtunii. Dar acum, doborâţi de oboseală, suntem și noi în pragul disperării.

Iisus veghează asupra prietenilor Lui dragi care se luptă în toiul întunericului și, ca un tată sau ca un frate mai mare, are grijă de acei membri ai familiei care își riscă viaţa pe cărări periculoase: așa veghează Iisus asupra noastră astăzi. Dorinţa Lui de a-i ajuta este atât de puternică încât face să se întâmple brusc ceva extraordinar: nelimitata rază de acţiune a dragostei lui Dumnezeu pentru noi Îi eliberează corpul de legea gravitaţiei și Îl susţine miraculos, purtându-L și mișcându-L deasupra mării învolburate, în ajutorul ucenicilor Lui.

Absorbiţi de lupta cu furtuna, tinerii bărbaţi se simt abandonaţi, singuri, pierduţi în faţa pericolului, strigând după un Dumnezeu absent (Marcu 4:35-41; Matei 14:22-33). Însă exact în acest teribil ceas al nopţii, când întunericul este cel mai adânc, chiar înainte să se crape de ziuă, Iisus este pe drum spre ei, pășind pe valurile turbulente pentru a-și ajuta prietenii.

Chiar în momentul în care ucenicii credeau că vor muri striviţi de forţele naturii, lumina de la un fulger le permite să zărească o siluetă care vine spre ei, pe valuri. Fiindcă nu știu că este Iisus, au impresia că cel care vine să îi salveze e vreun dușman necunoscut. Teroarea le îngheaţă sângele. Mâinile lor, încleștate pe vâsle, se încordează mai tare și înţepenesc, iar corabia este lăsată la mila naturii.

Puţine emoţii sunt mai infecţioase decât frica. În mijlocul tragediilor și catastrofelor de orice fel, la fel ca în cea prezentă, groaza tinde să producă mai multe victime decât dezastrul în sine. Atunci când panica ne acaparează, încetăm să mai gândim liniștit și rămânem paralizaţi. Frica ne înceţoșează vederea.

Frica de supranatural îi fulgeră și pe ucenicii naufragiaţi și nu pot să își ia ochii larg deschiși de la arătarea care continuă să vină spre ei cu pas hotărât, înfruntând valurile. Pe măsură ce El se apropie, ucenicii nu își pot reţine un ţipăt de groază, crezând că văd o nălucă.

Dar Iisus continuă să vină spre ei până ce ei încep să Îi audă vocea strigând: „Eu sunt! Nu vă temeţi!” (Matei 14:27).

Ucenicilor nu le vine să creadă ce văd și aud: dragul lor Domn, despre care credeau că e absent, se dovedește a fi chiar lângă ei, în ochiul furtunii.

Petru, uimit de bucurie, Îl strigă: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape!” Iar Iisus, consimţind la zelul aventuros al tânărului, îi spune: „Vino!”.

Ucenicul se aventurează în apă cu un mers ezitant și cu ochii aţintiţi la Iisus. Încet-încet, uită natura uimitoare a miracolului pe care îl trăiește și, copleșit de emoţia de a pluti fără o plută, distras de un sentiment aproape inevitabil de mândrie, se întoarce spre tovarășii lui, care urmăresc toată situaţia muţi de uimire, din pară. Vântul lovește cu putere. Valuri înalte se ridică între Învăţător și ucenicul care, brusc, Îl pierde din ochi pe Iisus. Panica îl ia în stăpânire și, când își pierde direcţia, credinţa îl abandonează. Petru se prăbușește și începe să se scufunde în valurile înspumate și, crezând că urmează să fie înghiţit de abis, urlă disperat: „Doamne, salvează-mă!”.

Probabil că nu există nicio rugăciune mai scurtă și mai importantă decât aceasta. Atunci și acum. Pentru el și pentru noi. Fiind o rugă sinceră, dragostea divină nu poate decât să răspundă instantaneu. Domnul Își întinde mâna spre naufragiat și îl scoate la suprafaţă spunându-i: „Puţin credinciosule! De ce te-ai îndoit?”.

Fără a da drumul mâinii Domnului, ucenicul revine în barcă și e acum tăcut, rușinat și confuz. Îndrăzneala lui aproape că l-a costat viaţa. A înţeles, pe propria piele, că atunci când nu se mai uită la Iisus ca să se poată da superman, omul poate ajunge să își pună chiar viaţa în pericol.

Dar greșeala lui Petru nu a fost faptul că s-a temut, ci că a uitat că, având o credinţă așa de mică precum a lui, într-un mediu atât de periculos precum marea înfuriată, necazurile nu pot decât să îl facă vulnerabil. Greșeala lui a fost să Îl scape din ochi pe Iisus și să se uite în altă direcţie, într-un moment când supravieţuirea lui depindea de comuniunea cu El. Problema lui Petru nu a fost scufundarea, ci gândul că ar fi putut continua la nesfârșit fără ajutor divin, prin propriile mijloace, ca și cum ar fi mers pe apă prin propria lui putere.

Iisus ne cunoaște și știe prea bine că fără El suntem pierduţi. Există situaţii, precum cea prezentă, din care nu putem, probabil, ieși fără ajutorul puterii divine. Însă, indiferent cât de gravă este „transa” în care ne aflăm, dacă ne lăsăm călăuziţi de El, putem să plutim chiar și pe curenţii care ameninţă să ne ducă în larg.

Experienţa lui Petru ne ajută să înţelegem mai bine propriile necazuri: să înţelegem că, lăsaţi de capul nostru, ne vom scufunda; împrejurările ne pot înghiţi ca marea. Marea vieţii se încheie întotdeauna cu moarte. Noi trebuie să ne ţinem de braţul sigur al lui Hristos, care ne ridică, ne pune din nou în corabie și ne duce pe malul celălalt.

Dragostea Lui este mai puternică decât cuvintele de ură, decât vijelia de înflăcărare, decât vârtejul egoismului, decât valurile spumegând de mândrie și decât falsul calm al indiferenţei. „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Necazul sau greutăţile, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau pericolul, sau sabia? […] Sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici demonii, nici lucrurile prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncimea, nici orice altceva din creaţie nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus, Domnul nostru!” (Romani 8:35,38-39 NTR).

Așa cum Iisus l-a adus pe Petru cu Sine în barcă, la fel ne va salva și pe noi. Așa cum a certat vântul, și acesta a stat, așa cum a certat valurile, și acestea au fost reduse la calm, la fel va certa și pandemia de azi și va aduce pace în sufletele noastre. Așa cum norii s-au răsfirat și corabia ucenicilor a ajuns la destinaţie în pace, la fel Hristos ne va conduce în siguranţă spre destinul nostru.

Așa cum o nouă zi a răsărit peste apele acelea, cândva, în Galileea, la fel o nouă zi va răsări peste cei care decid astăzi să traverseze mările existenţei, în ciuda tuturor coronavirusurilor, alături de Hristos.

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema COVID-19


Text adaptat pentru Semnele timpului de autorul spaniol Roberto Badenas din cartea sa, Encuentros decisivos | Decisive Encounters, Editura Safeliz, Madrid, 2017. De același autor, au apărut în limba română cărţile: Întâlniri (2015) și Povestitorul de parabole (2017). Dr. Badenas scrie din Spania, cel mai roșu punct pe harta Europei, după Italia.

(Traducere din limba engleză de Alina Kartman)