Sensul vieţii: între groapa cu nisip și constelaţii

Viaţa este o scenă pe care intrăm fără un scenariu predefinit, deși suntem permanent influenţaţi de forţe variate, uneori mai mult, alteori mai puţin vizibil: forţe sociale, educaţionale, religioase, economice și politice.

În actul copilăriei, orizontul cunoașterii, sau scenografia noastră, se reduce adesea la o simplă groapă de nisip sau la un loc de joacă din faţa blocului. Dar, pe măsură ce cortina adolescenţei se ridică, decorul se transformă. Groapa de nisip devine neinteresantă. Jucăriile sunt abandonate, iar grăunţii de nisip devin constelaţii strălucitoare ce ne ghidează visurile. Când actul tinereţii este pe cale să înceapă, la 20 de ani, ne căutăm sensul și rolul în această piesă grandioasă, navigând prin complexitatea unei lumi pline de culoare, al cărei mister „ne scapă în cea mai mare parte”.

Aș fi vrut să știu mai multe la vârsta aceea. Despre oameni, despre civilizaţii, culturi, taine știinţifice, filozofie sau religie. Analizând în retrospectivă situaţiile și evenimentele din acea perioadă a vieţii mele, mă surprind printre amintiri aventurându-mă în întrebări din registrul shakespearian sau dostoievskian: Oare viaţa are vreun sens? Oare fiinţa umană are valoare? Erau întrebări adânci, aproape copleșitoare, chiar și pentru oamenii înzestraţi cu sclipire de geniu. Răspunsurile, atunci când au venit, s-au deslușit lent și parţial în mintea mea de atunci.

Ochelarii distorsiunii și presiunea conformării

În anii formării mele, am primit, alături de cei din generaţia mea, niște ochelari ai căror lentile înceţoșate ne-au oferit o viziune distorsionată a realităţii. Cu aceste lentile, capacitatea noastră de a înţelege și a aprecia propria existenţă, valoarea noastră intrinsecă și sensul profund al vieţii a fost alterată. Retrospectiv, realizez că această distorsiune, acest abur al percepţiei, a influenţat fiecare palier și fiecare decizie a vieţii mele.

Era o perioadă în care viaţa și sensul ei păreau să fie desenate după un model prestabilit, o formulă bine conturată, în care fiecare detaliu era la locul lui. Pentru a fi considerat „adecvat” sau „normal”, „în rând cu lumea”, am învăţat să îmi reprim, adesea cu vehemenţă, aspiraţiile și idealurile interioare. A trebuit să sacrific resurse lăuntrice și energie vitală pentru a deveni acceptabil, pentru a mă încadra într-o societate care punea mai mult preţ pe conformare decât pe autenticitate.

Rezistenţa

Conformitatea era mai mult decât un concept: era un stil de viaţă. Tiparele, cutumele și „normalitatea” societăţii erau mai puternice decât orice mesaj venit din forul lăuntric apăsat al existenţei mele. Ierarhiile, instituţiile și entităţile existente stabiliseră autoritar sensul, direcţia. Trebuia să fiu înregimentat cu succes ca să ocrotesc rânduiala socială nenegociabilă. Era ca o predestinare care nu putea fi compromisă de vreun impuls lăuntric individual. Nu era loc de autenticitate, pentru că multe lucruri se desfășurau sub zodia conformării. Iar cu privire la valoarea umană, aceasta era validată de cele mai multe ori doar în măsura în care livram regulat performanţe notabile: cel mai bun la facultate, cel mai bun la sport, cel mai harnic din familie, cel mai bun specialist etc. Dacă nu reușeam vreo acrobaţie din acest registru, eram imediat retrogradat.

Atunci când ești un tânăr de 20 ani, multe dintre structurile și tiparele societăţii par să nu aibă sens; spargerea tiparelor este mult mai fezabilă, haosul devine mult mai atractiv.

Perspectiva independenţei și a libertăţii sub formă de anarhie devine seducătoare. Dar fervoarea emoţiilor și a trăirilor tinereţii se lovește violent de zidul gros al sistemului la care s-a lucrat atâtea generaţii. Astfel de confruntări nu rămân fără urmări. Aproape inevitabil ești tentat și ademenit periodic spre hotarul concluziilor Eclesiastului: totul este deșertăciune și goană după vânt. Un scenariu pesimist, descurajator, care amintește de Emil Cioran. La un moment dat, pare că nimic din acest construct numit viaţă nu are sens și că orice demers e lipsit de valoare – „[c]ăci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui și din toată străduinţa inimii lui, cu care se trudește sub soare” (Eclesiastul 2:22)? Aparent viaţa este defectă și are mișcare circulară: „Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare” (Eclesiastul 1:9). Nimic nu poate fi reparat la ea: „Ce este strâmb nu se poate îndrepta și ce lipsește nu poate fi trecut la număr” (Eclesiastul 1:15). Apare în mod legitim întrebarea dacă nu cumva omul este condamnat la disperare, iar noi suntem niște actori stângaci care ne jucăm rolul într-o piesă regizată înainte să ne fi născut.

Chiar dacă uneori simţeam că sunt înconjurat de zidurile unei închisori numită „lume”, în adâncul fiinţei mele am rezistat acestei concepţii. Refuzam să mă văd ca un simplu „pușcăriaș decent”, un om educat, prins într-un costum și legat de convenţii. În loc să accept această idee, mă simţeam mai degrabă un explorator aflat într-un labirint, mereu în căutarea unei ieșiri. Și, dacă nu puteam găsi acea ușă de ieșire, mă întrebam cum aș putea să descopăr, chiar în această lume aparent închisă, un sens profund și o valoare infinită pentru existenţa mea limitată de spaţiul și timpul finit. Această curiozitate și momentul chestionării, al întrebărilor este punctul de plecare. După cum spunea Andrei Pleșu, viaţa începe să dobândească sens în momentul în care te interoghezi cu privire la sensul ei.

Căutarea care m-a scos la lumină

Eram într-un ocean de opinii și interpretări subiective privind sensul vieţii și valoarea omului. Și, în căutarea unei clarităţi superioare, am făcut un gest nefiresc pentru contextul în care mă aflam. M-am îndreptat spre o entitate care, așa cum cred, transcende timpul și spaţiul și căreia nu îi putem atribui subiectivitate: Dumnezeu. Conștient că nu puteam avea o discuţie tête-à-tête cu El, am ajuns la instrumentul Lui de comunicare: Biblia. De fapt, nu pot să spun că eu am găsit Biblia; mai degrabă Biblia m-a găsit pe mine. Răsfoindu-i paginile, am văzut că Biblia nici măcar nu abordează explicit sau sistematic tema sensului vieţii sau valoarea omului. Însă ceea ce a fost uimitor pentru mine a fost faptul că, pe paginile Bibliei, Dumnezeu este portretizat în existenţa Sa și în caracterul Său printr-o caracteristică necondiţionată: natura Lui este echivalentă cu dragostea și viceversa.

Această descoperire m-a umplut de speranţă. De asemenea, am înţeles că actul divin de creaţie a avut o intenţie clară și profundă.

Omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, un semn al valorii și al demnităţii pe care Creatorul o vede în fiecare dintre noi.

Așadar, Dumnezeu nu doar a creat viaţa, ci i-a dat și un sens, și nu s-a mulţumit doar să plăsmuiască fiinţa umană, ci a înveșmântat-o cu o valoare incontestabilă. Iar după ce omul și-a pierdut demnitatea iniţială de copil al lui Dumnezeu, aceasta i-a fost redată prin sacrificiul suprem al lui Dumnezeu – evenimentul istoric numit Cruce. Așadar, cele două dileme din viaţa mea aveau șanse reale de dezlegare. Tot ce mai trebuia să se întâmple era să aștept cu răbdare și să observ cum aceste adevăruri profunde devin certitudini tangibile în viaţa mea. Nu a durat mult, și au început să se producă serii de evenimente, pe care de obicei le considerăm „coincidenţe”. Mi-am amintit de un citat popular astăzi pe reţelele sociale: „Coincidenţa este modul lui Dumnezeu de a rămâne anonim.” Pe măsură ce aceste coincidenţe se acumulau, simţeam că sunt ghidat către o înţelegere mai profundă a misterelor vieţii.

Un singur regret

Singurul regret este că nu am explorat chiar mai mult acest adevăr, că nu m-am agăţat și mai mult de această perspectivă, care ar fi deschis o paletă vastă de posibilităţi nu doar pentru creșterea mea, ci și pentru capacitatea mea de a-i influenţa pozitiv pe cei din jur. Aș vrea să fi înţeles că Dumnezeu dă sens vieţii și valoare omului într-un sens mai practic, mai viu, mai clar și mai conturat. Că acest enunţ cu valoare de adevăr nu este doar un concept abstract sau un simplu construct filozofic sau religios. Privind în urmă, văd că această aspiraţie a fost un ideal la care am tins, dar cu o notă de neîndeplinire. Cum ar fi fost dacă aș fi fost mai convins că existenţa mea este inundată de un sens profund și că port în mine o valoare inalienabilă, constantă și eternă?

Dacă aș fi înţeles asta mai profund, aș fi fost mai conștient de propriile-mi gânduri, sentimente și nevoi. Și asta nu înseamnă că m-aș fi concentrat exclusiv pe mine, ignorându-i pe ceilalţi. Dimpotrivă, această conștiinţă m-ar fi echipat mai bine să îi ajut și să îi sprijin pe alţii, alimentându-mă din acea sursă nesecată de speranţă și încredere. Dar timpul nu este trecut nici pentru mine, nici pentru tine.

Există o valoare intrinsecă și un sens profund în existenţa noastră? Răspunsul meu este unul categoric: da. Fiinţa umană are o valoare nemărginită și un sens care transcende circumstanţele. Aceasta este credinţa mea fermă și neclintită.

Mihai Miron la 42 de ani, este pastor și slujește ca director regional în cadrul Departamentului Libertate Religioasă al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. La 20 de ani, era student la drept și încerca să își definească identitatea spirituală, căutând adevărul despre lume și străduindu-se să descopere sensul vieţii.