Douăzeci de ani a fost vârsta când am început să fiu curioasă despre Dumnezeu.
Am avut șansa să Îl văd prezent în viaţa prietenilor mei și să îmi doresc aceeași prezenţă și în viaţa mea.
L-am descoperit atunci ca pe un Dumnezeu creator și atotputernic. Am luat Cuvântul Lui – Scriptura – ca normă pentru viaţa mea și am fost dispusă să ascult și să sacrific ce îmi cere. M-am conformat tuturor cerinţelor descoperite și am avut parte de multe binecuvântări ce vin în urma ascultării. Am făcut legământ cu El și încă serbez acea zi în fiecare an. Cred că ce am descoperit atunci m-a susţinut pe parcursul următorilor 20 de ani, dar știu că mi-ar fi prins bine să fi știut și alte câteva lucruri.
Aș vrea să fi știut că Dumnezeu mă vede și că acest lucru e de ajuns. Aș vrea să fi fost convinsă de atunci că îmi știe tristeţea, frământarea, îndoiala, confuzia și tot ce se află în spatele lor și că Îi pasă. Mi-ar fi prins bine să înţeleg că, atunci când nu intervine imediat, o face tocmai pentru a-mi lăsa timp suficient de reflecţie, trăire, predare, și nu pentru că nu răspunde sau pentru că nu Îl aud eu. Aș fi vrut să știu că dragostea Lui de cele mai multe ori nu înseamnă că mă așază într-un glob de sticlă, ci mai degrabă că susţine continuarea procesului meu de creștere. Aș fi întâlnit astfel un Dumnezeu interesat de viaţa mea de zi cu zi și de fiecare minut din zi. Aș fi avut mai repede în viaţă un Dumnezeu ce oferă spaţiu și sprijin, în locul unuia cu multe butoane pe care să le apăs când am nevoie de ajutor.
Aș vrea să fi știut că nu e doar un Dumnezeu al lui trebuie, ci și unul al răsfăţului. Aș fi avut parte, în acest fel, de mai puţină încordare în relaţia cu El. Aș fi avut mai multe momente de bucurii mici și satisfacţii de moment. Aș fi înţeles că nu se uită doar la neputinţele mele, preocupat să-mi ofere ocazii și sfaturi pentru a le depăși și a mă dezvolta, ci se uită și la nevoi ascunse chiar mie, sensibilităţi împotriva cărora am luptat, dar pe care El mi le-a oferit ca binecuvântare. Aș fi înţeles că, de fapt, contez până în cele mai mici detalii și că nu îmi câștig locul lângă El, ci primesc Binele Lui în viaţa mea indiferent cum sunt sau ce fac. Aș fi înţeles mai repede că Îl găsesc mai degrabă în momentele de meditaţie de dimineaţă, în ciripitul păsărilor care mă face să zâmbesc, în ploaia care mă ajută să mă exprim, în surprizele de peste zi. Aș fi înţeles că e atât de mare, încât nu încape cu totul în formele și regulile pe care de multe ori le-am creat pentru siguranţa sfinţeniei și a devotamentului faţă de El. Aș fi înţeles că mă iubește pentru că așa e El, nu pentru cum sunt eu.
Aș vrea să fi știut că Dumnezeu are și că va folosi o mie de alte căi pentru a mă redirecţiona în urma alegerilor mele greșite. Douăzeci de ani a fost vârsta alegerilor ale căror implicaţii le vedeam atunci majore: relaţiile pe care le formez, cariera pe care o cred bună, localitatea în care mă stabilesc. Am înţeles treptat că viaţa e mult mai dinamică în realitate. Dacă aș fi înţeles de atunci că este mai bine să acţionezi cu riscul de a greși decât să stai pe loc când nu știi sigur încotro, aș fi descoperit că unele lucruri devin clare doar când începi să acţionezi. Mi-ar fi fost mai ușor să îmi asum riscuri, să încep proiecte, să am curajul și curiozitatea de a face lucrurile și altfel. Aș fi fost mai liberă să îndrăznesc, să cuceresc noi limite, să îmi depășesc zona de siguranţă și să dau drumul clișeelor de viaţă. Aș fi plecat probabil mai la timp din contexte sau relaţii în care am întârziat din vinovăţie sau pentru că mi-am asumat prea mult unele greșeli. Aș fi înţeles mai ușor că El nu risipește niciun strop din durerile mele, ci că situaţiile neplăcute sunt permise pentru educaţia mea, pentru oportunităţile de creștere pe care mi le oferă, iar oamenii cu care am ajuns să fiu în contradictoriu sunt de fapt învăţători pentru viaţă.
Aș vrea să fi știut că El e neschimbabil, dar că eu sunt. Aș fi înţeles mai repede că procesul meu de dezvoltare aduce cu sine și schimbarea unghiului din care Îl văd pe Dumnezeu. Iar schimbarea poziţiei nu trebuie să mă sperie, chiar dacă uneori descopăr lucruri surprinzător de noi și de contradictorii. Aș fi acceptat că, atunci când nu Îl înţeleg sau când Îl văd inconsecvent, înseamnă doar atât: punctul la care am ajuns eu. Aș fi ieșit mai repede din tiparele bazate pe tradiţii, aș fi avut o perspectivă mai largă și mai puţin vinovată atunci când aș fi îndrăznit să cred și altfel decât ceea ce am moștenit.
Aș vrea să fi știut că pentru fiecare lucru sau fiinţă care pleacă din viaţa mea rămâne un loc pentru altă binecuvântare. Acea binecuvântare nu e neapărat echivalentă cu ce am pierdut, ci este adesea mai potrivită pentru nevoile mele actuale. Această perspectivă mi-ar fi alinat multe frustrări și nelămuriri. Mi-ar fi oferit claritatea să recunosc valorile ascunse din fiecare provocare. M-ar fi condus către o acceptare mai liniștită a schimbărilor și m-ar fi încurajat să explorez noul cu deschidere și curiozitate.
Aș vrea să fi știut că, deși e un Dumnezeu atotputernic, El depinde de mine. Deși are totul sub control, eu Îl limitez. Aș vrea să fi înţeles încă de atunci că, în situaţiile când nu răspunde în maniere așteptate la ce Îl rog să facă, ar fi mai benefic să mă uit la ce mai am de învăţat, la ce mai am încă de făcut, și să nu mă scuz cu limitele sau neputinţele mele. Mi-ar fi accelerat creșterea.
Aș vrea să fi știut că Dumnezeu nu se grăbește și să fi înţeles că El face orice lucru frumos la vremea lui. Aș vrea să fi înţeles că El măsoară altfel timpul decât o fac eu, decât o facem noi. Aș fi făcut faţă mai ușor presiunilor sociale, familiale, aș fi așteptat mai cu încredere unele binecuvântări ce păreau întârziate, mi-aș fi acordat mai mult timp pentru a trăi în prezent și aș fi acceptat mai degrabă cu surprindere decât cu teamă binecuvântările apărute prea devreme.
Aș vrea să fi știut că Dumnezeu are simţul umorului. Nu de puţine ori mi s-a părut amuzant să văd cum unele lucruri se așază favorabil și neașteptat în viaţa mea. Din păcate însă, în cursul vieţii am crezut că văd ironie din partea Lui și credeam că face glume pe seama mea. Mă refer la toate acele situaţii care îmi creau disconfort și jenă sau care mă conduceau la aceleași emoţii nerezolvate. Acum cred că, atunci când nu mă las copleșită de emoţii inhibatoare și reușesc să găsesc puterea de a mă da un pic în spate ca să văd mai clar, pot vedea că, de fapt, Dumnezeu mă învaţă lucruri serioase într-un mod relaxat. Iar această perspectivă mă ajută să le accept mai ușor, să nu mă iau nici eu prea în serios, astfel încât să ajung la blocaj, ci să gust gluma din plin.
Aș vrea să fi știut că El vede nevoile din spatele păcatului meu. Aș vrea să fi înţeles încă de atunci că problema păcatului a fost rezolvată definitiv la cruce. Aș vrea să fi văzut că prezenţa păcatului din viaţa mea nu face acum decât să mă apropie mai mult de El și nicidecum să mă îndepărteze, că prin confruntarea cu păcatul nu fac decât să Îl recunosc pe El ca Domn și puterea Lui în viaţa mea. Aș vrea să fi înţeles că arătarea păcatului creează de fapt ocazii de a face ordine în interiorul meu, la nivel de mentalitate, emoţii, percepţii și decizii. Aș vrea să fi înţeles că ochiul Lui nu vede doar în alb și negru, ci poate discerne o infinitate de nuanţe: că nu mă judecă simplist, la nivel de fapte, așa cum o fac eu, ci mă judecă profund, la nivel de progres, atitudine, dorinţă și căutare.
Mi-ar plăcea să știu ce aș scrie pentru 20 de ani. Până atunci, îmi place să Îl descopăr.
Simona Condrachi are 43 de ani și este coach, mamă și soţie. La 20 de ani, se pregătea pentru o carieră în diplomaţie, studiind la trei facultăţi simultan. Cunoscându-L mai îndeaproape pe Dumnezeu, a realizat că poate sluji Adevărului și oamenilor într-un mod diferit. Chiar dacă diplomaţia i-ar fi oferit o platformă pentru a ajuta oameni, a ales să se dedice unei slujiri spirituale, condusă de dorinţa de a trăi autentic și de a răspunde direct nevoilor celor din jur.
