Creștinarea „noii lumi” digitale (prin invazie sau prin mesaj?)

84

„Social media se dovedesc a fi o forţă pe care trebuie să o luăm serios în consideraţie. Altfel, Biserica s-ar putea confrunta cu o provocare de dimensiunea Reformei protestante.”

Această avertizare a fost dată de episcopul catolic Ron Herzog, în cadrul celei mai recente adunări generale a Conferinţei Americane a Episcopilor Catolici (CAEC), care a avut loc în noiembrie 2010, în Baltimore. Ron Herzog s-a arătat convins că „mutaţia fundamentală” care afectează astăzi modelele de comunicare şi comportament ale oamenilor este similară apariţiei tiparului, acum 500 de ani. „Nu cred că trebuie să vă amintesc eu ce s-a întâmplat când Biserica Catolică s-a adaptat prea lent la această nouă tehnologie”, a spus Herzog. „Până ne-am hotărât noi serios să promovăm ideea că omul de rând ar trebui să citească Biblia, Reforma protestantă era deja în plină desfăşurare.

Preoţii – imigranţi digitali

Înainte de a construi paralela (incomodă pentru catolici) dintre tehnologizarea comunicării sociale şi Reforma protestantă, Herzog a ţinut să contrazică ideea că reţelele sociale online sunt doar o modă trecătoare. Episcopul a recunoscut că limbajul folosit în mediul social online pare să trădeze o lume superficială şi volatilă. Cu toate acestea, lumea online este un adevărat „continent digital”, cu „nativi” şi „imigranţi”, e convins prelatul, o lume care are nevoie de „misionari”. „Este nevoie să ne integrăm în această cultură”, a mai spus episcopul. „Asta înseamnă mai mult decât să învăţăm cum să creăm un cont pe Facebook. Înseamnă să învăţăm cum să gândim, să trăim şi să ne bucurăm de viaţă pe continentul digial.”

Internetul ca vocaţie

Conceptul de „continent digial” este o invenţie relativ recentă, însă ea nu îi aparţine lui Herzog. Primul care a folosit în spaţiul public această expresie a fost Papa Benedict al XVI-lea. În mai 2009, de Ziua Mondială a Comunicaţiilor, Suveranul Pontif lansa un apel creştinilor catolici de a se folosi de mediul online pentru a promova „o cultură a respectului, a dialogului şi a prieteniei”. Papa Benedict i-a încurajat pe credincioşi „să ducă mărturia credinţei lor în lumea digitală” şi a subliniat în mod special faptul că „responsabilitatea evanghelizării acestui «continent digital» revine generaţiei tinere, care are o afinitate aproape spontană pentru noile mijloace de comunicare”.

Episcopul Herzog a preluat expresia şi a colportat apelul Papei, subliniind că „biserica nu trebuie să îşi schimbe învăţătura pentru a ajunge la tineri, ci trebuie să le-o transmită într-o nouă formă”. Această acţiune se arată imperios necesară, spune prelatul, deoarece „dacă biserica nu e pe mobilele tinerilor, atunci nu există”.

Predica de 140 de semne

Sfatul prelatului vine să consolideze opinia că internetul poate fi un aliat util în contactul Bisericii cu societatea secularizată, idee pe care însă mulţi au aplicat-o deja, înaintea unor îndemnuri explicite din partea liderilor religioşi.

Cultul Fecioarei Maria are deja un corespondent în reţeaua Facebook. Pagina tip „Fan” a Fecioarei a primit peste 40.000 de aprecieri din partea utilizatorilor. Sfinţii cinstiţi de credincioşii ortodocşi nu stau nici ei departe de lumea virtuală. Ba chiar au un şi mai mare succes. Pagina Sfântului Arhanghel Mihail are peste 75.000 de utilizatori înscrişi.

Protestanţii sunt, la rândul lor, foarte activi online. Pastorul baptist Rick Warren a depăşit pragul de 200.000 de utilizatori care îi urmăresc mesajele de 140 de semne, publicate zilnic pe site-ul Twitter.

Şi sectele au explorat oportunitatea propagandistică a internetului. Unele au mers chiar un pas mai departe. De exemplu, Biserica Universal Life din SUA oficiază, încă din anul 2007, hirotoniri online pentru credincioşii care şi-ar dori să devină preoţi. Ca o biserică a cărei doctrină este rezumată la „fă ceea ce e corect şi bun”, Universal Life acceptă în rândurile sale membri spirituali de orice confesiune şi permite oficierea de nunţi interreligioase, ceea ce constituie un veritabil atu al comunităţii desprinse din Biserica Penticostală. Poate că acest atu ar fi continuat să îi asigure popularitatea, dacă un articol publicat de New York Times[1] nu ar fi erodat încrederea în astfel de ceremonii, relatând că nunţile oficiate de preoţi hirotoniţi online nu sunt recunoscute de multe dintre statele americane.

Biblioteca Vaticanului la distanţă de un click

Paginile de confesiuni online[2] sau site-urile care înregistrează pomelnice[3] au primit din belşug critici. Însă, în peisajul resurselor religioase online, există şi proiecte de proporţii, implementate în urma unor decizii luate la nivel central de biserici, care au primit aplauze la scenă deschisă.

De pildă, în primăvara anului trecut, Vaticanul a finalizat prima etapă a unui proiect masiv: biblioteca de resurse online. L’Osservatore Romano scria că decizia de a publica online documentele „face accesibilă o mină uriaşă de texte care până acum erau disponibile doar în formă tipărită, în biblioteci”. Momentan, cele 7.500 de pagini de manuscrise publicate însumează 5 terrabites (aproape 5.000 de miliarde de bites). Reprezentanţii Vaticanului estimează că la finalizarea proiectului, care va presupune arhivarea a 40 de milioane de pagini pe parcursul a 10 ani, cantitatea de informaţie stocată online va fi de 45 petabites, adică 45 de milioane de miliarde de bites).

Nu canalul contează, ci mesajul

S-ar părea că Vaticanul a învăţat o lecţie din Reforma protestantă şi acum o împărtăşeşte cu întreaga lume creştină. David Waters, analist la Washington Post, nu este însă de acord cu această idee. Comentând pe marginea declaraţiilor lui Herzog, la adunarea CAEC, Waters spunea că deşi „Luther şi-a publicat tezele pe uşa bisericii ca pe „peretele Facebook”, impactul acestora a fost dat de conţinutul, nu de distribuţia lor”.[4]

Comentariul lui Herzog dezaprobă opinia că singura sarcină a misionarilor este să găsească o cale, oricare, de a transmite mesajul evanghelic secularilor. Canadianul Marshall McLuhan este cel care a popularizat ideea că „mijlocul de comunicare este mesajul”. Ideea lui McLuhan era că mijlocul de comunicare ales pentru transmiterea unui mesaj influenţează în mod decisiv modul în care este perceput mesajul. Astfel, mijlocul de comunicare nu ar fi doar un instrument secundar, ajutător, ci se confundă cu mesajul. Teoria lui McLuhan a fost îmbrăţişată de mulţi, deşi unii critici i-au reproşat încă de la început că promovează determinismul tehnologic. În mediul academic, teoria este acceptată ca pionierat în studiul comunicării, însă este considerată depăşită.

Experienţa confirmă că nu adoptarea celor mai noi tehnologii este ceea ce face religia eficientă. Analiza făcută de Jon Paulien asupra megabisericilor din New York ilustrează puternic ideea că mijlocul nu e mesajul. Paulien observa, în cartea Everlasting Gospel, Ever-changing World,[5] că deşi erau promovate ca mijloace de a-i cuceri pe metropolitanii nereligioşi, bisericile supertehnologizate nu atrag seculari, ci secularizaţi – indivizi care au aparţinut cândva unei biserici şi au părăsit-o. Studiul megabisericilor newyorkeze este foarte util pentru că a distrus mitul că ingredientele minune ale misiunii creştine online sunt supertehnologizarea şi utilizarea noilor căi de comunicare.

Misionarismul online, dezbrăcat de metafore

Redusă la esenţă, discuţia despre religie şi mediul online pune în balanţă o dilemă gata rezolvată – aceea a cantităţii versus calitate. Deja volumul de resurse online din domeniul religiei este imposibil de estimat. O simplă căutare pe Google a cuvântului „religion” (= religie, en.) afişează 225 de milioane de site-uri, cu 25 de milioane mai multe rezultate decât o căutare a cuvântului „porn” (= pornografie, en.). Nu se poate spune că religioşii nu cunosc limba nativilor digitali sau că cea mai grea misiune a lor ar fi să o înveţe. Aceasta este, de fapt, doar problema de suprafaţă. Ceea ce contează cu adevărat este că odată învăţat limbajul, acesta să fie folosit pentru a transmite un mesaj viu, care să se intersecteze cu nevoile şi interesele reale ale destinatarului, să ofere soluţii practice şi credibile pentru problemele la care oamenii caută o rezolvare.


[1]  http://www.nytimes.com/2007/08/05/fashion/05marry.html?pagewanted=2&_r=1
[2]  Ashley Fantz, Forgive us, father; we'd rather go online, CNN, http://articles.cnn.com, 13 martie 2008
[3]  Ionuţ Baiaş, „Biserica în era digitală: pomelnice online”, HotNews, http://life.hotnews.ro, 13 octombrie 2010
[4]  http://onfaith.washingtonpost.com/onfaith/undergod/2010/11/digital_salvation.html
[5]  Pacific Press, 2008
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.