Personajul aproape necunoscut din istoria creștinismului global

1870

Cine a fondat creștinismul? Întrebarea este banală, iar răspunsul, pe măsură. Iisus, în primul rând, și apoi apostolii Pavel și Petru au avut un rol incontestabil în dezvoltarea noii religii. Însă, conform unul jurnalist britanic, răspunsul este incomplet. Lipsește un personaj al cărui nume este mult prea puţin cunoscut și care a avut un rol fundamental în transformarea creștinismului în religie globală. „Nu a fost un fondator al creștinismului. Dar a fost cu siguranţă una dintre figurile lui cele mai importante", susţine jurnalistul.

 

Era 27 februarie a anului 380. Un moment considerat istoric pentru creștinism. După îndelungi perioade de persecuţie, creștinismul a devenit pe deplin victorios asupra păgânismului. Acest fapt i se datorează în întregime unui împărat al cărui nume este prea puţin cunoscut publicului larg. Nu este vorba despre Constantin cel Mare, ci de Flavius Teodosiu. A fost una dintre figurile cele mai importante ale creștinismului, chiar dacă nu a făcut parte dintre fondatorii acestuia, iar hotărârea de a se implica în viaţa creștinismului a fost, probabil, una dintre cele zece decizii care au modelat cel mai mult lumea postromană. Aceasta este opinia susţinută de către jurnalistul și istoricul Dominic Selwood, într-un articol pentru The Telegraph.

Teodosiu I, mai mult decât un împărat

 

Cunoscut și cu numele de Teodosiu cel Mare, a fost ultimul împărat care a domnit peste ambele părţi ale Imperiului Roman, atât cel din Vest, cât și cel din Est. Ceea ce l-a impus în conștiinţa publică au fost nu atât de mult realizările sale de ordin politic, cât implicările sale religioase. Victoria creștinismului din data de 27 februarie a fost rezultatul unui edict (Edictul de la Tesalonic), în urma căruia creștinismul a devenit religie de stat. „Toate popoarele trebuie să se ralieze credinţei transmise romanilor de apostolul Petru…", suna una dintre formulările unei decizii ce părea a avea potenţial pozitiv.

A sprijinit astfel, în mod hotărât ortodoxismul niceean, religia de stat obligatorie pentru toţi supușii imperiului, îndepărtându-se de arianism. Cât de benefică a fost decizia împăratului? Este o întrebare legitimă la care Biserica Ortodoxă s-a grăbit să răspundă afirmativ, declarându-l pe împărat sfânt (17 ianuarie).

Efectele dezastruoase ale unui creștinism în mariaj cu statul

Istoricul Jean Comby (profesor la Facultatea de Teologie din Lyon, Franţa) constată în cartea Să citim istoria bisericii că prin decizia lui Teodosiu „puterea statului, odinioară în slujba păgânismului, slujește acum creștinismul. Dar funcţionează aceleași structuri mentale. Doar religia se schimbase." Practic, se conturează imaginea unui creștinism preocupat mai mult de adevărul teologic și nu de fiinţa umană. Interesat de dogmă și nu de iubire. Și atunci, ce a mai rămas din spiritul creștin, în condiţiile în care comportamentul a rămas la fel de violent și de intolerant precum al păgânilor în secolele anterioare?

Răspunsul îl putem ghici din evoluţia evenimentelor. Atâta vreme cât mai bine de jumătate dintre locuitorii statului roman erau păgâni, la sfârşitul secolului al IV-lea, un împărat creştin nu îşi permitea să declanşeze un război civil. Nu însă și Teodosiu I. El a fost aproape să facă acest lucru în anul 390, când, din raţiuni politice și religioase, a ordonat pedepsirea locuitorilor din Tesalonic (chiar orașul în care formulase edictul). Unul dintre istoricii perioadei apreciază că numărul celor ucişi atunci a fost de circa 7.000 de persoane. Drept pedeapsă, episcopul Ambrozie din Mediolanum, l-a mustrat public pe Teodosiu, refuzând să îl primească la slujba Liturghiei timp de opt luni. Printr-o singură decizie, creștinismul devenise unica religie recunoscută în statul roman. Dincolo de anumite aspecte care pot fi explicate prin spiritul preponderent violent al epocii, ce s-a mai păstrat din esenţa creștinismului?

Creștinism biruitor — cu moartea pe viaţă călcând

Agresiunea creștinilor va atinge forme de manifestare imposibil de imaginat în primul secol. Din religie persecutată se transformă într-o religie persecutoare. Alianţa cu statul funcţiona perfect. Poate că unul dintre cele mai cunoscute cazuri de violenţă având ca autori grupuri creștine este cel efectuat împotriva Hypatiei din Alexandria, considerată întâia mare matematiciană a lumii antice. Soarta Hypatiei ilustrează foarte bine intoleranţa creștinilor faţă de tot ceea ce însemna cultură și gândire neconforme cu ceea ce presupunea a fi atunci ortodoxia creștină. După modelul lui Teodosiu, patriarhul Chiril al Alexandriei i-a incitat pe creștini să distrugă tot ce amintea de trecutul istoric păgân: temple, biblioteci, statui. Dogma creștină a câștigat mizând pe forţa pumnului, inaugurând era unei dictaturi creștine.

Chiril nu s-a oprit însă la aceste gesturi. Creștinismul de stat trebuia să își impună supremaţia total. Astfel, la ordinul lui Chiril, o gloată de fanatici creştini a atacat-o în plină stradă pe Hypatia, care își făcuse un nume din respingerea misticismului prin folosirea logicii și a matematicii. Fanaticii au măcelărit-o chiar într-o biserică, purtând apoi rămășiţele pe străzile din preajmă, înainte de a le arde. Criminalii nu au fost niciodată pedepsiţi. După moartea ei, matematica, astronomia şi fizica au intrat pentru cel puţin un mileniu într-un con de umbră. Erau primele rezultate ale unei dogme creștine care deviase de la traseul ei iniţial. „Rezervă-ţi dreptul de a gândi, căci chiar şi a gândi greşit e mai bine decât a nu gândi deloc", i-ar fi spus tatăl Hypatiei, în copilăria sa. Consecventă sfatului părintesc, comisese sacrilegiul de a gândi în contrast cu ortodoxia fundamentalistă religioasă. Pentru aceasta a fost sancţionată cu moartea. În schimb, Chiril rămâne considerat un sfânt atât de Biserica Catolică, cât şi în Biserica Ortodoxă, el fiind sărbătorit pe 18 ianuarie.

Preţul unei victorii amare

Este incontestabil faptul că prin intervenţia împăratului Teodosiu se creează premisele unei transformări a creștinismului într-o religie globală. Însă cu ce preţ? Un preţ pe care unii se grăbesc să îl ceară și astăzi. Cum altfel am putea interpreta insistenţele relativ recente ca o confesiune religioasă, indiferent de numele si proporţia ei, să fie declarată ca biserică naţională? După aproape două mii de ani de creștinism, apare inevitabil întrebarea: Ce s-a învăţat din consecinţele favorizării unei dogme de către stat? Constantin cel Mare și Teodosiu au fost declaraţi sfinţi pentru rolul jucat în imprimarea creștinismului, facilitându-i globalizarea. Însă, în umbra ascendenţei creștine, cât s-a mai păstrat din valorile propovăduite cândva de Iisus Christos? Victoria creștinismului prin susţinerea statului lasă în urmă un gust amar, pe care unii, din nefericire, nu îl sesizează nici astăzi.

Sursa foto: Wikimedia