Seducţia performanţei în viaţa spirituală

676

„Mult timp din activitatea mea mi-am petrecut-o trăind cu teama că nu sunt destul de bun pentru Dumnezeu", mărturisea Trevor, un pastor american, într-o conversaţie cu Pete Wilson, scriitor și pastor, fondator al Cross Point Church din Nashville. „Cea mai mare parte din activitatea mea a fost alimentată de această teamă. Și cu cât mai mult am încercat, cu atât mai mult simt că am eșuat", a fost concluzia amară a acestuia.

Pete Wilson comenta pe marginea acestor declaraţii într-un articol publicat pe Charisma News, spunând că ele sunt o altă manifestare a unui obicei toxic pentru spiritualitatea creștină: încercarea de a a-L convinge pe Dumnezeu de meritele noastre prin intermediul faptelor bune. Această tendinţă este numită de către Wilson „banda de alergat pentru persoanele spirituale”, o stare care îi face pe oameni să acţioneze tot mai mult și mai intens fără a avea însă sentimentul unui progres în relaţia lor cu Dumnezeu.

În opinia lui Wilson, banda spirituală de alergat constituie o capcană. Aceasta impune un stil de viaţă care conduce la convingerea că, la nivelul următor, succesul va fi mai consistent. Cu alte cuvinte, dacă ar participa un pic mai mult în slujirea faţă de Dumnezeu, atunci ar primi acceptarea divină și, în consecinţă, răspunsuri mai sigure rugăciunilor rostite. Însă, de fiecare dată când un creștin acţionează în această direcţie, există riscul transformării religiei într-un idol, concluzionează Wilson.

Aspectul paradoxal al constatării pe care o face pastorul american constă în faptul că atacă frontal una dintre concepţiile tradiţionale ale vieţuirii creștine: strădania de a face fapte bune. Fără a contesta importanţa unei etici personale, Wilson avertizează împotriva unui exces de pragmatism al vieţii spirituale. Despre o asemenea idolatrie a suprasolicitării religioase vorbește și Jerry Sittser, doctor în istorie la Universitatea din Chicago, în cartea Voia lui Dumnezeu ca mod de viaţă, atunci când constată că „orbiţi de dorinţa lor de mișcare continuă, de necontenite împliniri materiale, hămesiţi după rezultate, după succese vizibile și tangibile, oamenii se solicită pe ei înșiși până ajung în punctul în care nu pot crede că Îi sunt plăcuţi lui Dumnezeu dacă nu sunt implicaţi în zeci de activităţi în același timp”. Impresia scriitorului american este că oamenii religioși au ajuns să ia „decizii în condiţii de vid”, fiindcă pun un accent exagerat pe cantitatea aspectelor spirituale și nu pe calitatea acestora.

Într-o abordare similară, un cunoscut scriitor american, John Ortberg, semnează un articol provocator, Idol Pleasures, în care subliniază problematica spectacolului în detrimentul închinării în Biserică. În opinia sa, este tot mai evident că Biserica își generează o cultură în care succesul este măsurat în funcţie de celebritatea clerului și fastul închinării, adică în funcţie de spectacol.

„Competiţia seduce …”, afirmă Ortberg. „Nu cred că mulţi dintre noi mergem la biserică pentru acest motiv, cel puţin nu în mod conștient. Dar într-o societate structurată pe competiţie, pe obsesia premiilor, este dificilă crearea unei culturi alternative”, a continuat acesta. Drept urmare, consideră Ortberg, se dezvoltă un idol din slujirea lui Dumnezeu în Biserică. Aceasta sună destul de ironic, însă locul închinării Dumnezeu devine locul idolatriei în condiţiile în care „recompense spectaculoase sunt oferite doar unor puţini câștigători vizibili”, conchide scriitorul american.

Practic, constatările acestor autori au ca numitor comun o anumită formă de idolatrie care a fost ignorată în mediile religioase. Faptul că excesul de implicare spirituală poate deveni un obstacol în progres constituie un avertisment ce necesită mai multă reflecţie. E nevoie de aceasta pentru a evita capcana „benzii de alergat”.