Creștinismul pe care Nelson Mandela l-a lăsat să îl influenţeze

145

Cel mai mare fiu al Africii" și unul dintre cei mai iubiţi lideri ai secolului al XX-lea, Nelson Mandela a murit joi, după 95 de ani de viaţă. În urma lui, a lăsat o lume cu mai puţine scuze pentru mediocritate și un model inspirator de transpunere practică a valorilor creștine.

Decesul lui Nelson Mandela a fost provocat de complicaţiile pulmonare survenite după tuberculoza pe care a contractat-o cu puţin timp înainte de eliberarea din cei 27 de ani de detenţie. Fostul președinte al Africii de Sud a murit pe 5 decembrie, după mai multe luni în care sănătatea i s-a deteriorat constant.

Starea eroului luptei împotriva apartheidului s-a agravat ireversibil în luna septembrie. „Rugăciunile noastre sunt pentru mângâierea și demnitatea lui", spunea atunci arhiepiscopul emerit al Cape Townului, Desmond Tutu, și el un laureat al Premiului Nobel pentru Pace, ca și Mandela. „Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru extraordinarul dar în persoana domnului Mandela și dorim putere familiei lui", mai adăuga Tutu.

„Extraordinarul dar" care a fost Mandela l-a făcut pe președintele sud-african, Jacob Zuma, cel care a anunţat decesul, să deplângă faptul că poporul african „a pierdut un părinte. (…) Umilinţa, pasiuna și umanitatea lui au făcut ca lumea să îl iubească."

Eroul recunoscător creștinismului

În general, oamenii știu despre lupta lui Mandela împotriva apartheidului și au gustat împreună cu el din victoria lui la alegerile care l-au proclamat primul președinte de culoare al Africii de Sud. Însă puţini știu că Mandela era profund atașat de valorile creștine.

Ambii săi părinţi erau analfabeţi, dar fiind creștină devotată, mama lui l-a trimis la o școală locală metodistă, la vârsta de șapte ani. Când a fost botezat în cultul metodist, lui Mandela i-a fost dat prenumele englez „Nelson" de către profesoara sa, care nu dorea să reţină toate numele tribale ale elevilor ei.

Într-un interviu acordat, în anul 2000, publicaţiei Christian Science Monitor, Mandela spunea – ca o excepţie de la obiceiul său de a discuta despre religie numai la intersecţia cu libertatea religioasă – că „religia a avut o influenţă uriașă asupra vieţii mele. Probabil știţi că pe vremea noastră – de la clasa a I-a până la universitate – educaţia noastră era furnizată de instituţii religioase. Am urmat cursurile unor școli misionare creștine. (…) Guvernul nu avea niciun fel de interes pentru educaţia noastră, prin urmare, religia a devenit o forţă care a fost responsabilă de dezvoltarea noastră."

„Apreciez importanţa religiei", a mai spus Mandela. „Trebuia să fi fost într-o închisoare sud-africană în timpul apartheidului, ca să fi văzut cruzimea fiinţei umane faţă de fiinţa umană, în cea mai pură formă a ei. Din nou, insituţiile religioae și liderii lor ne-au insuflat speranţa că, într-o zi, vom reveni."

 „Nimeni nu se naşte urând alte persoane pentru culoarea pielii lor sau pentru religia lor. Oamenii trebuie să înveţe să urască, iar dacă pot învăţa ura, pot învăţa şi iubirea, care este un sentiment mai apropiat de inima omului"

– Nelson Mandela

În autobiografia sa, Lungul drum spre libertate, Mandela face câteva alte mărturisiri directe despre atașamentul lui faţă de creștinism. „Biserica este la fel de preocupată de lumea aceasta, cum este preocupată de următoarea: am văzut că, practic, toate reușitele africanilor păreau să aibă loc prin lucrarea misionară a bisericii." Dedicarea lui spirituală l-a determinat, în tinereţe, să devină un membru al Asociaţiei Studenţilor Creștini și să predea studii biblice în satele învecinate casei sale.  

Învăţând despre libertate din religie

La începutul activismului său, Mandela s-a împrietenit cu Gaur Redebe, un xhosa care era membru al ANC și al Partidul Comunist Sud-African, precum și cu Nat Bregman, o comunist evreu care a devenit primul său prieten alb. Participând la întâlniri și la petreceri ale comuniștilor, Mandela a fost impresionat că albii, africanii, indienii și alţi etnici interacţionau ca egali. Totuși, avea să scrie mai târziu, nu s-a alăturat Partidului Comunist fiindcă nu putea să împace creștinismul său cu ateismul acestuia și pentru că vedea chestiunea sud-africană drept un conflict etnic, nu de clasă.

„Pășind afară spre poarta care urma să mă conducă la libertate, am realizat că, dacă nu-mi voi lăsa amărăciunea și ura în urmă, ar fi ca și cum aș fi rămas încă în închisoare", își amintea Mandela despre sfârșitul celor 27 de ani petrecuţi în detenţie. 

Cu doar câteva săptămâni înainte să fie numit președinte, el a susţinut un discurs de Paște la o Biserică Zionistă, așa cum obișnuia să facă. După ce a terminat de citit Fericirile, Mandela a declarat că motivul pentru care sărbătorește Paștele este acela că Evanghelia a fost „adusă de Mesia cel Înviat Care nu a ales o singură rasă, nu a ales o singură ţară, nu a ales o singură limbă, nu a ales un singur trib, ci a ales întreaga omenire!". Spre finalul vieţii, același devotament era reflectat și de cuvintele fiicei lui, care declara într-un interviu că „tot ceea ce facem, în fiecare zi, este să luăm fiecare zi pe rând și să ne rugăm Domnului celui bun." „Cred că este împăcat", mai punea Makaziwe Mandela, fiica președintelui. „E împăcat cu sine. A oferit atât de multe lumii."

„Moștenirea președintelui care punea un preţ atât de mare pe reconciliere are multe să îi înveţe pe creștini despre necesitatea, dificultatea și limitele politicii", nota editorialistul Gideon Strauss pentru Christinity Today. „Activismul politic nu e nici ușor, nici simplu. Activismul politic necesită o iubire uriașă, un angajament profund, un discernământ prudent, o perseverenţă cutremurătoare și o rezistenţă extremă", scrie Strauss. „Politica are limite. (…) nici prin cea mai nobilă voinţă sau cele mai bune instrumente ale noastre nu poate un guvern și cetăţenii lui să convingă părinţii să își iubească copiii, să îi facă pe leneși harnici sau pe cei lacomi, cumpătaţi", pentru că aceasta, conchidea editorialistul, este un efect al Duhului Sfânt „spre care indica cert activitatea lui Nelson Mandela".