Doctorul Roland Hermann știe ce vrea să facă cu viaţa sa. Aceasta este cheia care explică cel mai bine răspunsurile sale tranșante, determinate, dar relaxate și simple. Medicul stomatolog de 33 de ani, din Mediaș, continuă de ani buni să călătorească în locuri uitate de lume pentru a îngriji sute și mii de bolnavi neajutoraţi.

Roland Hermann nu se teme să gândească liber și să se exprime la fel. Vorbește deschis despre pasiunea sa pentru sporturile extreme și, de asemenea, cu naturaleţe și simplitate, despre principiile altruiste care i-au schiţat un traseu cu totul neobișnuit în viaţă. Pasionat de pian, chitară, blockflöte, drumeţii, parașutism, alpinism, fotografie și desen, Roland este, cu siguranţă, cel mai mult pasionat de binele oamenilor. Am căutat în esenţă, în interviul pe care i l-am luat, să înţeleg ce a fost mai întâi: pasiunea sa pentru oameni l-a determinat să-și dezvolte altruismul sau descoperirea altruismului l-a determinat să facă o pasiune pentru oameni?

La final, mi s-a confirmat că viziunea sa despre viaţă nu e o particularitate a personalităţii sale, ci rodul unei altfel de educaţii și al alegerilor personale. Roland este, în cele din urmă, un om care și-a luat în serios căutarea după sensul suprem al vieţii sale. Și nu este singurul. În fond, chiar acţiunile sale sunt acţiuni de echipă, ceea ce îl face exponentul unui grup de oameni la fel de speciali ca el, care au ales o altfel de viziune despre viaţă.

Norel Iacob: Lumea a aflat de tine, Roland, când Discovery Channel te-a inclus, în 2010, în seria „Eroi contemporani“. Cum ai ajuns să fii prezent într-o asemenea producţie?

Roland Hermann: Din 2005 până astăzi m-am implicat în organizarea mai multor proiecte medicale în cadrul cărora o echipă mică, formată din: un medic generalist, un medic dentist și asistenţi, se deplasează în locaţii în care populaţia este izolată și/sau cu șanse minime de a primi îngrijiri medicale. Aceste proiecte medicale au luat forma unor expediţii în locuri precum: jungla amazoniană, Africa rurală sau sate din preajma Everestului. În una dintre expediţii, am avut alături de noi o echipă de filmare al cărei lider a crezut în cauza noastră și astfel am ajuns în contact cu lumea colorată a mass-mediei, respectiv Discovery România.

N. I.: Acţiunile tale mă duc cu gândul la medicul misionar David Livingstone sau la faimoasa Florence Nightingale. De aceea o să te numesc, fără ezitare, misionar și voi numi expediţiile tale călătorii misionare. De când a început visul tău de a fi misionar printre cei mai neajutoraţi?

R. H.: Anumite valori sunt transmise prin educaţie, iar altele prin autoeducaţie. Spun asta pentru că în copilărie am fost expus unor povestiri cu un caracter ilustrativ, dar și unor istorii adevărate, cum ar fi cele ale lui Livingstone și Albert Schweitzer, care au ales Africa. Probabil că atunci m-am îndrăgostit de posibilitatea explorării unei lumi îndepărtate, unde oamenii sunt mult diferiţi de noi și sălbăticia este o provocare. A venit într-o zi și clipa în care a trebuit să mă hotărăsc. Fiecare om trebuie să se hotărască la un moment dat ce va face cu viaţa lui. În timp ce eram încă student la medicină dentară, eu m-am hotărât că îmi voi centra viaţa, cu tot ce cuprinde ea, pe misiunea medicală.

N. I.: Spune-mi, te rog, în maniera cea mai concretă și mai puţin ideologică, ce te motivează să faci ceea ce faci?

R. H.: Este un continuu proces de maturizare în care sunt prins între chemare și satisfacţiile care întăresc această chemare. Văd în continuu vieţi care se schimbă, vieţile unor oameni necunoscuţi, dar și vieţile celor care participă la asemenea expediţii.

N. I.: Anul trecut, o mare parte a presei centrale a vorbit despre tine. „Medicul misionar“, „stomatologul călător“, „făcătorul de bine“, „eroul contemporan“ sau „tămăduitorul alb“ sunt câteva dintre modurile în care ai fost descris. Tu cum te-ai descrie pe tine și misiunea ta?

R. H.: Cred, în primul rând, că aceste descrieri sunt meritate de toţi colegii mei care și-au asumat riscuri alături de mine și care, mai ales, au salvat vieţi. Eu m-aș descrie ca pe unul care are aptitudinile și chemarea să meargă să îi trateze pe cei care sunt izolaţi și care nu au nicio șansă să primească îngrijire medicală.

N. I.: De când ai început să călătorești pentru a oferi asistenţă medicală gratuită? Și care au fost primele impresii și concluzii?

R. H.: Prima călătorie a avut loc în anul 2005, în Guyana Britanică. Cu ajutorul unui traducător amerindian și a unui prieten, pilot pe un Cessna 172, mica echipă, de trei oameni, a reușit să călătorească prin junglă, vizitând 15 sate. Prima concluzie a fost că s-a putut face foarte mult cu bani puţini și, de asemenea, că ajutorul partenerilor noștri de expediţie a contat foarte mult. Atunci am început să visez la niște echipe mici, foarte fl exibile, alcătuite din medici tineri, echipaţi cu echipamente ultramobile, care ar putea să ajungă practic oriunde, să salveze vieţi și să acorde îngrijire medicală. Am încercat, de-a lungul timpului, după acel moment, să-mi imaginez și alte modele de organizare, dar, de fiecare dată, am ajuns la aceleași concluzii. Există un grupţintă căruia nu i se adresează marile organizaţii umanitare și pentru ei se poate face foarte mult cu resurse financiare reduse.

N. I.: Câte luni efective din viaţă ţi-ai petrecut în aceste călătorii? În câte ţări ai fost și cum le-ai ales? Câţi oameni estimezi că aţi tratat gratuit în total?

R. H.: 2005 – Guyana Britanică – 40 de zile, 3 voluntari

2006 – Guyana Britanică – 40 de zile, 9 voluntari

2007 – Ciad – 30 de zile, 6 voluntari

2008 – Rwanda – 60 de zile, singur

2008 – Nepal – 28 de zile, 6 voluntari medicali + echipa de filmare

2009 – Amazon (Brazilia) – 30 de zile, 6 voluntari

2010 – Bolivia – 30 de zile – 2 voluntari + echipă medicală boliviană

2011 – Nepal – 29 de zile – 9 voluntari, dintre care o persoană de peste 50 ani și o persoană de peste 70 ani.

Ţările au fost alese astfel încât să conţină grupul-ţintă, să putem colabora cu parteneri care ar putea să monitorizeze și să contribuie la sănătatea localnicilor după plecarea noastră. Am încercat să abordăm cât mai multe zone din cât mai multe culturi, pentru a demonstra că un medic sau un asistent din România poate să ajungă în aceste locuri și își poate desfășura activitatea, cu condiţia să se poată adapta. Minim 500 sute de oameni au beneficiat gratuit de tratamente sau vizite medicale în fiecare dintre expediţii.

N. I.: Cum decurge o asemenea călătorie misionară? Cu cine mergi? Ce echipament aveţi obligatoriu cu voi?

R. H.: De obicei, călătoriile noastre au presupus, cu câteva excepţii, echiparea cu tot ce aveam nevoie pentru a ne putea desfășura activitatea. Astfel, fiecare medic, în funcţie de specialitatea lui și nevoile de pe teren, și-a ales echipamentele și medicamentele potrivite. La început, visam la anumite echipamente, cum ar fi EKG și ecograf portabil, dar tehnologia și bugetul abia în ultima vreme ne-au ajutat să le avem. Nu ne-a lipsit niciodată trusa de urgenţe și traumă, pregătită de colegii de la SMURD. Am luat de fiecare dată și instrumentele de medicină dentară care au inclus, pe lângă clești plus anestezice și instrumentarul rotativ, pus în mișcare cu ajutorul unui panou solar flexibil, care servea ca sursă de energie și pentru telefonul prin satelit, camere foto și video. Sperăm ca în viitor să avem posibilitatea de a accesa internetul prin satelit, deoarece prin intermediul lui putem să abordăm și soluţii de telemedicină care ar putea să ducă eficienţa echipei la un nivel și mai ridicat. În componenţa echipelor am avut medici aparţinând mai multor ramuri medicale, începând de la ortopezi până la pneumologi și medici de familie, asistenţi generaliști și asistenţi SMURD sau asistenţi specializaţi pe chirurgie oro-maxilo-facială, voluntari din România, Germania, Portugalia și Elveţia, în mare parte profesioniști și uneori și studenţi la medicină.

N. I.: Care a fost cea mai grea misiune a ta de până acum și de ce?

R. H.: Este o întrebare la care colegii mei ar răspunde fiecare în felul său, dar, dacă privesc retrospectiv la munca fiecărei echipe, aș spune că cele mai spectaculoase cazuri și, mai ales, cea mai variată cazuistică am avut-o în 2007, în Ciad. Atunci, activitatea noastră s-a desfășurat atât în spitalul rural din Bere, cât și în taberele de refugiaţi din sudul Ciadului, în apropierea graniţei cu Republica Centrafricană. În Ciad, viaţa oamenilor poate deveni foarte ieftină, în sensul că se poate pierde mult prea ușor. De asemenea, judecând și după volumul de muncă și condiţiile mai vitrege, tot Ciadul rămâne misiunea cea mai grea de până acum.

N. I.: Care sunt costurile necesare și cine vă finanţează aceste călătorii?

R. H.: Costurile se împart în două categorii: costuri legate de transport, cazare și masă și costuri legate de echipamente, medicamente și consumabile medicale. Pentru o persoană, doar călătoria poate costa între 1.500 și 2.000 de euro. Aici sunt incluse cheltuielile din prima categorie de costuri. Totalul pentru a doua categorie poate varia de la 500 până la câteva mii de euro, în funcţie de echipamente și consumabile. Aceste expediţii au fost finanţate de către fiecare participant în parte, fiecare plătindu-și biletele de avion, vizele, imunizările etc. Fiecare participant a încercat să aducă, să procure sau să cumpere ceea ce era necesar pentru bunul mers al expediţiei.

N. I.: De ce nu se regăsesc sume de la sponsori în ceea ce tocmai ne-ai enumerat? Nu vreţi sponsorizări sau nu aţi reușit să le atrageţi?

R. H.: Sunt un freelancer, cel puţin la asta aspir, și fiecare medic ar trebui să fie unul, măcar când vine vorba de expediţii umanitare medicale. Sponsorizările sunt bine-venite, dar potenţialii sponsori încă nu au făcut cunoștinţă cu mentalitatea de a sprijini freelanceri medicali. În general, într-un mod neînţeles de mine, oamenii preferă să aibă încredere în organizaţii mari. Un freelancer încearcă să obţină resurse astfel încât să rămână liber, iar deciziile lui faţă în faţă cu pacientul să fi e orientate în funcţie de problemele pacientului și nu de obligaţiile faţă de sponsor. De asemenea, triajul pacienţilor săi îl va face în funcţie de nevoile cu care se confruntă și de potenţialul său de a le rezolva, nu în funcţie de planurile făcute în vreun birou managerial sau vreun consiliu religios aflat la distanţă. Din când în când, au fost oameni de bine care ne-au sprijinit financiar și care ne-au acordat un vot de încredere, fără să precizeze cum să fie cheltuiţi banii. Oricum, greul a fost dus de membrii echipei.

N. I.: Ce lucruri, pe care noi le-am considera „exotice“, ai fost nevoit să faci acolo?

R. H.: Exotic a fost să beau apă din lianele suspendate în junglă, să împing barca prin repeziș, știind că sunt anaconde în apă, să mă răcoresc în apa Amazonului, în timp ce delfini-de-apă-dulce pufăiau la câţiva metri de mine, să zbor cu motoparapanta deasupra savanei în Africa, să mă trezesc la manșa avionului deasupra a mii de hectare de pădure tropicală, să adorm în sunetul tobelor, să mă trezească maimuţele-urlătoare, să savurez ridicarea ceţii la răsărit de soare, în timp ce adierea mângâia plasa de ţânţari deasupra hamacului întins în junglă, să fiu nevoit să mă folosesc de canoe sau ATV ca să pot ajunge în satul următor de amerindieni, să fac extracţii într-o colibă în care „locuiesc“ lilieci-vampir sau tarantule… etc.

N. I.: Ce speri să realizaţi cu aceste ieșiri? Nu sunt ele o picătură într-un ocean de nevoi?

R. H.: Oceanul acesta de nevoi este o realitate dincolo de puterea noastră de a judeca motivul existenţei lui. Demografic suntem un ocean. Am fost tentat un timp să judec lumea din cauza banilor și să fiu indignat că mulţi bani se risipesc în birourile organizaţiilor mari, când, cu un procent infim din aceiași bani, echipa mea ar putea să trateze sute de oameni. Mi-am dat seama, treptat, că este nevoie de organizaţii mari tocmai pentru că este vorba de un ocean, nu de pești. La urma urmei, și mie mi se pot aduce aceleași acuzaţii. Sigur că oferind servicii medicale gratuite nu strici nimic, nici cultural, nici economic sau politic, dar mă întreb de ce nu se fac eforturi cel puţin la fel de mari pentru a forma cadre medicale locale în ţările în care este atât de mare nevoie de ele.

De asemenea, mă întreb de ce produsul societăţii sunt marile organizaţii și nu un număr echilibrat de freelanceri medicali ca Albert Schweitzer și alţii. Îmi doresc să putem trezi oamenii inactivi care nu se implică nici în organizaţii mari, nici în proiecte locale și nici nu sprijină pe nimeni, să demonstrăm că mai există grupuri-ţintă de care nu se ocupă nimeni, că există și metoda aceasta prea puţin trăită de a fi freelancer umanitar, freelancer medical. Uneori, pe teren, este greu când ești depășit de probleme. Atunci intervine un cuvânt foarte dur: triajul.

Este clipa în care trebuie să ai puterea și înţelepciunea să faci managementul șansei: să identifici pacienţii prioritari fără să trezești revolte și, în același timp, să ţii cont de ceea ce ești capabil să faci pentru ei cu medicamentele și echipamentele minime pe care le ai la dispoziţie. E greu, pentru că uneori poţi să le citești disperarea în priviri. E și mai greu, pentru că uneori sunt mulţi copii și trebuie să îţi menţii vigilenţa în timp ce ţi se rupe sufletul sau nu îţi vine să crezi în ce condiţii animalice poate să ajungă să trăiască un om…

N. I.: Te gândești să faci asta pentru tot restul vieţii? Faci cumva planuri de a duce lucrurile la un alt nivel?

R.H.: Da, îmi doresc să pot găsi o metodă prin care să pot face asemenea misiuni pe termen lung. Dacă voi avea vreodată ocazia să îmi asigur un venit pentru care să petrec un timp minim în civilizaţie și un timp maxim la capătul lumii, atunci nu voi ezita. Plănuiesc să mă dedic unui program/proiect de aviaţie medicală, prin care să pot oferi servicii medicale gratuite, evacuări medicale pe calea aerului, transport de doctori și voluntari în zone cu populaţii izolate.

Cel mai probabil, voi începe un asemenea proiect în Ciad. Îmi mai doresc să dezvolt un sistem de tipul unei francize umanitare medicale, care să ofere un model de lucru pentru o echipă formată din 3-4 profesioniști medicali. Prin acest sistem, mi-aș dori ca o echipă care se hotărăște să lucreze voluntar timp de o lună sau mai mult să poată primi un kit medical ultramobil care să includă: kituri pentru investigaţii de laborator, instrumente chirurgicale, kit de traumă și urgenţe, kit stomatologic, kit de imagistică și un kit de telemedicină.

N. I.: Unii, care au auzit la Discovery că îţi plac sporturile extreme, poate vă consideră pe tine și colegii tăi de echipă niște aventurieri, dornici de adrenalină, sporturi extreme, pericol și senzaţii tari. Cum poţi izola adevăratele motive pentru care faci aceste călătorii misionare?

R. H.: Nu neg dispoziţia de a-mi asuma riscuri calculate, nici bucuria reală când mă văd în aer sau plonjând în gol, nu neg nici faptul că aventura este un condiment bine-venit, prin urmare pot fi considerat pe bună dreptate așa, cu două menţiuni: 1) întotdeauna, îmi risc doar propria viaţă pentru a ajunge la oameni, iar când sunt „pe teren“ aleg calea cea mai sigură (un doctor accidentat e un doctor inutil); 2) în urma aventurii, singurele trofee sunt listele cu pacienţii noștri care au fost ajutaţi. Nu o dată ne-au fost de folos sporturile extreme pentru a ne îndeplini misiunile.

N. I.: Ai învăţat în aceste călătorii mai mult despre fericire? Sau decizia ta de a continua înseamnă tocmai renunţarea la fericire, pentru a te sacrifi ca în favoarea celor amărâţi?

R. H.: Fericirea este un subiect filosofic mult prea complex. Dacă nu îţi plănuiești viaţa, atunci ţi-o vor plănui alţii. Am găsit că fericirea mă poate surprinde în diferite locuri din lume, în timp ce reușesc să trăiesc valori pe care nu mi le poate lua nimeni. Da, renunţ la anumite bucurii sau le amân, dar nu simt că fac un sacrificiu diferit de cei care fac sacrificii la rândul lor pentru a-și atinge ţintele dintr-o posibilă carieră sau pentru a realiza niște ambiţii personale. În schimb, aș fi nefericit dacă nu mi-aș urma chemarea.