Patru semne că religia cuiva devine malefică

64

O ieșire necontrolată la o moschee. Postarea unui videoclip dubios pe YouTube. Prietenia cu un imam înverșunat. Acestea au fost semnele care ar fi putut prevesti că Tamerlan Tsarnaev, acuzat de plănuirea atentatului de la Boston, îmbrăţișase o viziune islamică radicală, ce a condus la moartea a patru persoane și la rănirea altor peste 260 de oameni. Dar cum altfel îţi poţi da seama că ideile religioase ale cuiva riscă să treacă graniţa înspre radicalism? Cercetătorii extremismului religios afirmă că linia roșie ce desparte binele de rău în religie e subţire și ușor de trecut, scrie CNN.

„Când e vorba de ceva care ne place, spunem că suntem devotaţi ideii respective; când e vorba de o idee a altora, cu care nu suntem de acord, spunem că cei în cauză o urmează orbește", afirmă Douglas Jacobsen, profesor de teologie la Messiah College, din Pennsylvania.

Cu toate acestea, cercetătorii afirmă că putem avea câteva criterii după care să ne dăm seama când credinţa cuiva alunecă înspre fanatism, dacă știm la ce să fim atenţi. „Există multe semne de avertizare în jurul nostru, pe care le-am înţeles după incidente precum cele provocate de Jim Jones sau David Koresh", afirmă Charles Kimball, autor al cărţii Când religia devine un lucru rău. Iată patru dintre aceste criterii:

1. Eu am adevărul, tu nuPe 29 iulie 1994, pastorul Paul Hill (foto jos) l-a împușcat mortal pe medicul John Britton, în faţa clinicii din Pensacola, Florida, unde acesta efectua avorturi. Hill făcea parte dintr-un grup creștin extremist, numit Armata lui Dumnezeu, care afirma că avortul reprezintă o formă legalizată de crimă.

 

Acţiunea lui Hill a fost motivată de o afirmaţie comună tuturor religiilor: noi avem un adevăr pe care ceilalţi nu-l au. „Afirmaţiile absolute se pot transforma rapid în justificarea actelor de violenţă împotriva celor care le neagă", afirmă Kimball. Religiile sănătoase acceptă faptul că persoanele sincere pot avea divergenţe de opinie, chiar și cu privire la adevăruri fundamentale, adaugă el.

În același timp, nici o religie nu ar putea exista fără adevăruri absolute. „Dezgustul lui Martin Luther faţă de caracterul lumesc al papalităţii, în zorii anilor 1500, l-a inspirat să pornească o revoluţie ideologică radicală, ce a schimbat din temelii întreaga structură politică a Europei", afirmă Carl Raschke, profesor de teologie la Universitatea din Denver, Colorado.

Deci, cum ne putem da seama de diferenţa dintre afirmarea sănătoasă a unor adevăruri absolute și cea patologică? Uitaţi-vă la rezultate, afirmă cercetătorii. Când oamenii încep să-i rănească pe alţii în numele unor adevăruri religioase, ei au trecut linia.

2. Atenţie la liderii carismatici

Liderii carismatici nu manifestă de la început acte de cruzime. Jim Jones (foto jos), care a condus fenomenul de sinucidere în masă a adepţilor săi în America de Sud, era un vorbitor talentat, care a pus bazele unei biserici interrasiale în San Francisco și a făcut mult bine comunităţii sale de credincioși. Puţini ar fi putut previziona ce urma să se întâmple.

Cu timpul, însă, carisma deosebită a lui Jones l-a făcut să devină tot mai crud și intolerant, interzicând orice punere la îndoială a autorităţii sale. Distanţarea adepţilor de un lider carismatic corupt și de o religie malefică poate dura ani de zile, dar poate fi realizată dacă cineva vorbește limba lor, afirmă Ed Husain, membru senior al organizaţiei Council on Foreign Relations, din New York.

În ţări precum Arabia Saudită sau Egipt sunt trimiși imami în închisori, la tinerii atinși de varianta extremistă a Islamului, care încurajează violenţa împotriva civililor. Clericii musulmani stăpânesc bine Coranul și își pot folosi cunoștinţele pentru a pondera gândirea acestora, într-un mod imposibil de realizat de către cineva din afara sistemului islamic, afirmă Husain. Antidotul împotriva extremismului e religia însăși, în varianta sa sănătoasă, adaugă el.

3. Sfârșitul este aproapeTeologia timpului sfârșitului poate deveni letală atunci când adepţii ei decid să precipite evenimentele finale ale istoriei prin angajarea în acte dramatice sau violente, afirmă John Alverson, șeful catedrei de teologie de la Carlow University, din Pittsburgh. „Un terorist religios crede în mod eronat că Dumnezeu l-a chemat să pună în aplicare voia Lui pe Pământ acum, nu treptat, în ritmul anevoios al voinţei libere a oamenilor", adaugă Alverson.

4. Scopul scuză mijloaceleÎn ianuarie 2002, Boston Globe a publicat un reportaj despre Părintele John Geoghan (foto), un preot care a fost mutat în diferite parohii, după ce liderii catolici au aflat că abuza copii. Mai târziu a ieșit la iveală că Biserica plătise în mod tacit peste 10 milioane $ în procese intentate împotriva lui Geoghan.

Kimball afirmă că scandalul acesta a scos la iveală încă un semn că religia e contaminată de elemente toxice: când liderii religioși ajung să justifice un lucru rău printr-un scop bun. Motivaţia de bază a fost legată de protejarea integrităţii bisericii, conform liderilor catolici care au acoperit faptele lui Geoghan. „Nu putem permite acestui scandal să tragă în jos întreaga biserică, așa că mai bine plătim familiilor victimelor niște bani și trimitem preotul la terapie", a fost argumentul liderilor catolici.

Religia trebuie să fie o forţă a binelui. Totuși, numeroase persoane, de la sinucigași cu bombe până la clerici corupţi, găsesc moduri prin care să-și justifice faptele negative în numele unui bine mai înalt.

Cercetătorii avertizează că extremismul religios e un pericol permanent, care riscă să afecteze pe oricine, inclusiv pe cei care afirmă că nu ar adopta niciodată o formă malefică de religie.

Intoleranţa începe din momentul când catalogăm persoanele cu care nu suntem de acord ca fiind inerent rele. „A eticheta pe cineva sau ceva ca fiind inerent rău e echivalent cu a-l demoniza, a-l așeza într-o categorie de tip «ceilalţi», în care regulile normale nu se aplică, așa că scopul justifică orice mijloace”, afirmă Douglas Jacobsen, în cartea Nu mai e invizibilă: Religia pătrunde în educaţia universitară.

Când facem lucrul acesta, nu mai trebuie să privim la imami radicali sau la postări video înverșunate pe YouTube pentru a vedea cât de ușor e pentru cineva să alunece înspre extremismul religios. E suficient să privim la noi înșine, conchide Jacobson.